Pentru ca finalul e cel pentru care privesti filmul asta

~

M-am uitat in stanga, spre ceasul care arata in cate minute urma sa ajunga metroul. Privirea mi s-a blocat in dreptul Lui... Si atunci am simtit ca prin intregul corp a inceput sa-mi curga un lichid fierbinte care imi amortea fiecare muschi in parte. Nu mai eram constienta de nimic si nici fata nu mi-o simteam. Linistea ma apasa atat de tare incat simteam ca ma zdrobeste la pamant, urechile imi tiuiau si inima mi se oprise (nu a inceput sa bata mai tare, asa cum se tot spune in filme ca se intampla). Senzatia nu a fost una placuta, ba dimpotriva. De obicei nu prea se povesteste asta… cum simti ca mori si parca privesti cu adevarat cliseicul tunel cu luminita in capat. Cum iti pierzi respiratia si iti auzi organele inghetand. Cum in stanga si-n dreapta nu sunt poze ale tuturor perioadelor din viata ta, ci un negru absolut, pentru ca in momentul ala de zdruncinare nu iti mai functioneaza creierul asa cum ar face-o in mod normal. Nu exista nici ganduri, nici impulsuri. Socul te umple si da pe dinafara, emotia e asa puternica incat simti ca restul bagajului e in stand-by.

~

Nu imi amintesc daca am lacrimat sau nu, nu imi amintesc daca am zambit cu jumatate de gura. Nu imi amintesc daca imi tremurau sau nu picioarele. Imi amintesc ca s-a uitat la mine cu un mare drag, cam cum te-ai uita la un animalut pe care vrei sa-l iei acasa, sa ai grija de el, sa te joci cu el... Am intrat amandoi in metrou, ne-am asezat pe doua scaune alaturate. Am coborat amandoi la aceeasi statie. Ne-am luat de mana si am luat-o incet catre apus, pe trotuarul spart de muncitori. Cel mai frumos apus pe care am avut norocul sa-l nimeresc. Printre blocuri murdare si caini vagabonzi. Intr-o lume stricata, cu sufletul plin. Luand guri de aer poluat, cu puteri tamaduitoare. Fiecare rana deschisa din mine se micsora, iar dupa disparea in intregime. Nu sunt genul de om care are nevoie de o padure, de bambusi si de maestri zen ca sa-si gaseasca linistea. Eu sunt omul care in tot haosul asta a gasit un pat cald si o inima curata. Eu sunt omul care a gasit caldura intr-un cub de gheata. Eu sunt cea care a gasit caldura in El.

In cautarea fericirii...

Am intalnit fericirea plimbandu-ma cu bicicleta pe un drum de tara al unui un deal insorit, incercand sa ajung intr-un loc necunoscut pe care simteam in adancul sufletului ca trebuie sa-l vad.
Am deschis poarta, am pasit inauntru si am zarit o casa simpla, modesta. Ceva ma atragea catre usa de la intrare, dar nu imi dadeam seama ce anume. Am pus mana pe clanta si am intrat. Inauntru erau in jur de 6 oameni ce pareau sa ma astepte dintotdeauna. O femeie cu parul scurt, vopsit intr-un roscat inchis m-a intampinat. Mi-a spus pe nume si m-a servit cu prajituri, iar eu ma simteam mai acasa decat in orice casa... Pe canapeaua galbena din sufragerie stateau 4 oameni, iar fiecare ma privea cu fericire imprimata pe retina. Mi-au spus ca m-au asteaptat ceva vreme, stand acolo, si ca am intarziat. Eu zambeam politicos si nu stiam ce sa le spun... Initial am crezut ca e o greseala, ca ma confundau, ca nu sunt eu persoana potrivita.
Gandurile mi-au fost oprite de notele muzicale ale unei melodii ce-mi parea cunoscuta, cantata la pian, aparent dintr-o alta camera a casei. Mi-am lasat haina in cuier si am pornit in cautarea sunetului care ma fascina. Casa in care ma aflam devenea un labirint intortocheat, holurile se ingustau si deveneau mai lungi, luminile se pierdeau in intuneric, iar aerul era mai racoros. Am deschis usi si m-am avantat in necunoscut, iar sunetul tot nu se oprea... Era o melodie pe care n-am putut sa o recunosc din prima, o combinatie intre divin si elegant. Intre misterios si tragic. Una din putinele care imi atingeau sufletul atunci cand le ascultam.
Intr-un sfarsit am ajuns intr-un hol patrat, cu doua usi. Mi-am urmat instinctul si am deschis usa din stanga, care ducea intr-un dormitor obscur, cu un pat imens in partea dreapta a camerei, langa o fereastra cu draperiile trase. Toata mobila, in afara de o singura piesa, era de culoarea mahonului, iar peretii nu puteam ghici ce culoare au din cauza luminii zgarcite. In partea stanga a camerei se afla un dulap alb cu un aspect grandios, fara manere... Simplu, asa cum imi place mie mobila. Stiam ca dupa usile acelui dulap e o camera intunecata, cu un pian in mijloc, sursa muzicii care ma ghidase pana acolo. Stiam, insa imi era teama sa actionez in vreun fel. Eram blocata pe loc, uitandu-ma in gol cu fata la un dulap alb, intr-o camera pe placul meu dintr-o casa unde eram binevenita, si chiar asteptata de mult timp. Cunosteam locul, cunosteam sentimentul, femeia cu parul de foc imi parea familiara... insa tot ca o straina ma simteam. M-am retras, incercand sa nu ma mai gandesc la ce cautam de fapt, si de ce acel ceva parea atat de important... De ce dulapul, lucru insignifiant, mi se arata drept un simbol, un semn, ceva nedeslusit, si nu doar o simpla piesa de mobilier dintr-o casa oarecare. Am ajuns in sufrageria care acum era scaldata intr-o lumina albastra, mi-am luat haina din cuier si am plecat, pur si simplu... fara a da explicatii si fara sa-i privesc in ochi pe singurii oameni care m-au facut sa ma simt binevenita vreodata. M-am uitat in urma si am privit peisajul... Multe casute cochete care probabil isi asteaptau proprii vanatori de fericire, mii de labirinturi plasate intr-un peisaj rural, pictat in flori inmiresmate, cu parfum de cautare neincetata... M-as fi intors, pentru ca stiam ca ultima piesa a puzzle-ului e cea care-mi lipseste. Nimic nu se potrivea si nimic nu avea sa capete sens pana cand eu n-o sa intalnesc motivul fascinatiei mele... Fericirea mea era ascunsa intr-o casa, iar eu urma sa invat sa merg pe bicicleta ca sa fiu in stare sa o caut.
Dulap alb... dulap alb... labirint... deal, casa, galben. Flori, familie, sunet divin. In harababura creata de aceste imagini am deschis ochii, am privit tavanul si am simtit miros de cafea in aer. Pachetul de tigari era pe birou, iar fericirea tot dintr-o alta lume ma privea dezamagita, cu semnele-i subtile pieptanata de iluzii...

That night, a forest grew.

Ca niste animale insetate de sex, ascunse intr-un compartiment de baie murdara, cu frigul invelindu-ne pielea, buzele, saruturile si zgarieturile care-au lasat urme adanci in carnea mea. Frica de a nu ma-ndragosti, de-a nu ajunge sa fiu dependenta de pielea ei alba si parul negru, de tatuajele care trezesc in mine dorinte bolnave... Am trantit-o de peretele acoperit cu faianta rosie, mi-am strecurat degetele reci pe sub tricoul ei, i-am atins abdomenul, spatele, sanii calzi... Am sarutat-o si-am muscat-o de buza inferioara, am tras-o incet de par, am lipit-o de mine, nemaivoind s-o las sa plece vreodata. Betia ma-ntregea, ametindu-ma intr-o iluzie divina, excitanta... Caldura-n oase, caldura-n palme, cu caldura care arde ma zgaria si ma obliga sa-mi infig unghiile in pielea ei, sa-i las urme si s-o doara. Ma imbatam mai puternic din parfumul ei, ma drogam cu frumusetea naturala si ii sarutam pistruii. O lasam sa ma innebuneasca, sa ma faca sa ma pierd..
In halucinatii si-o lume colorata ma complimenta, iar cu ochii imi cerea sa uit de lume. Mi-a spus ca vrea sa-mi prepare cafeaua intr-o dimineata, iar eu i-am raspuns ca vreau s-o vad dormind acoperita doar cu un cearsaf, intr-o camera luminata de un soare fad, in miros de mic dejun si-o tigara. Radeam si ne imaginam in diferite situatii, iar eu tresaream cand imi spunea c-ar vrea sa mi-o traga purtand tocuri.
Ne-am plimbat apoi pe-o strada pustie din centrul unui Bucuresti adormit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Expiram alcool si ne trezeam incet intr-o realitate friguroasa, incalzindu-ne corpurile cu imagini. Imi muscam buzele si o priveam. Mi-o doream doar pentru mine, in patul meu, fumandu-mi tigarile si bandu-mi cafeaua. In fiecare dimineata...

Ramas bun...

O priveam imbracata in alb, cu zambetul indulcit de-un ruj natural cu tente rozalii. Parul il purta desprins, ca de obicei, iar talia ii era marcata de un sacou cambrat, alb, cu niste linii fine inchise la culoare. Spre surprinderea mea nu isi pusese lentilele de contact in ziua respectiva, deci ochii ii bateau intr-un maro inchis, care de la departare parea negru. Avea o fusta neagra pana la genunchi, mulata, si niste pantofi cu tocul foarte inalt. Am mai luat un biscuite si mi-am aprins o tigara. S-a servit si ea cu o tigara din pachetul meu si a aprins-o la randul ei. Nu ne priveam.

In bucatarie fierbea o liniste coplesitoare, de parca toate sentimentele, discutiile pe care le avusesem vreodata acolo au iesit din pereti si au pus stapanire pe noi intr-un tumult de emotii care nu se remarcau la suprafata. Amandoua stiam ca e mai bine s-o continuam in ipocrizie si sa nu cumva sa ne dam frau liber, pentru ca atunci am fi impulsive, iar de asta deja ne-am dezvatat. Am inceput sa-mi pun ordine in ganduri... "Daca-as fi sincera acum i-as spune ca ma intristeaza imaginea frigiderului gol, cu usile deschise si beculetul stins. I-as spune ca vreau sa dam drumul la radio, taxiul sa nu mai fie pe drum, iar bagajele sa nu zaca in holul de la intrare. Ca vreau sa tragem un pui de somn si sa ne uitam la filme pentru ca apoi sa ne trezim in mirosul de cafea si cascaval pane care ne asteapta pe masa din bucatarie. Dar nu sunt..."

- Trebuie sa plecam.

- Stiu. Hai, termina tigara si mergem dupa.

- Eu chiar...

- Da.

- Aha...

Ne-am ridicat de pe scaune si ne-am indreptat spre hol. Acolo, langa usa de la intrare, 3 bagaje mari si mai multe de mana isi gasisera locul, se acomodasera deja cu peisajul. Le-as fi zis sa se tina tare pe pozitii si sa nu se lase miscate de nimeni, sa ramana acolo si sa o incetineasca pe prietena mea cea mai buna din drumul ei spre aeroport.

M-am privit in oglinda mare de pe hol, pe intuneric. Parul meu negru pe care-l iubesc atat de mult si caruia nu i-as schimba niciodata culoarea, pentru nimic in lume, statea prins intr-un coc neglijent, cu cateva suvite rebele care la fiecare adiere imi fugeau in toate directiile. Machiata nu eram, in afara de rujul rosu intins cu migala pe buze. Purtam un maiou alb, iar pe deasupra un pulovar mov dintr-un material subtire.

Am coborat in fata scarii, iar apoi ne-am indreptat catre o banca situata la umbra. Ne-am asezat si ne-am aprins o alta tigara. De locul ala se leaga atatea amintiri incat ar fi fost intr-adevar imposibil sa nu-mi treaca trecutul prin fata ochilor asemeni unui film lacrimogen. Am ignorat si am continuat sa ma chinui la mentinerea unui chip lipsit de expresie. Eram chiar mandra de mine, de faptul ca pot sa controlez asa un sentiment puternic... Iubire si prietenie neconditionata. Ne-am ridicat de pe banca cu tigarile inca aprinse, si ne-am dus incet-incet spre taxi...

- Tie chiar nu iti pasa, nu-i asa ?

- Ca pleci ? Cum poti sa zici asa ceva ?

- Asa pare.

- Nu mereu e ceea ce pare, stii doar.

- Stiu ca nu iti pasa.

- Imi pasa. Doar ca...

- Urasti...

- Despartirile. Da. La fel ca tine de altfel.

- Nu e chiar o despartire... O sa mai vin pe aici, exista vacante, concedii, stii tu...

- Nu incepe.

- Ce sa incep ?!

- Nu vreau sa ma "linistesti" pe mine cu gandul ca te mai vad. Stiu ca o sa te mai vad, si stii ca oricum sunt de parere ca ce se intampla acum e benefic. Tot raul e spre bine, mereu am spus asta.

- Deci nu-ti pasa. Abia astepti sa scapi de mine, stiu.

- Da, defapt te duc la aeroport ca sa fiu sigura ca pleci.

Mi-a zambit, iar apoi ne-am urcat pe bancheta din spate a taxiului. Am mai stat cateva minute pana a luat-o din loc, timp in care ea cauta cu disperare numarul de telefon al unui prieten de la care voia sa-si ia ramas-bun. Tresaream la fiecare element important care ne aparea in drum cu un "Uite ! Acum vezi pentru ultima data locul asta ! Uita-te bine, da ?" Radeam, insa ea nu era deloc amuzata de situatie. Nu putea sa-mi sesizeze ironiile, nu era capabila sa vada ca atunci cand ma uitam pe geamul taxiului priveam in gol... Nu voia sa observe partea asta, ci numai ca mie nu-mi pasa de plecarea ei. Poate faptul ca nu-mi plangeam sufletul intr-un taxi era ca un soi de jignire la adresa ei, un comportament deplasat si nepotrivit. Nu simteam nevoia sa plang si nu as fi plans chiar daca-as fi simtit-o. Nu plang niciodata de fata cu alti oameni, decat in cazuri exceptionale si in fata unora pe care stiu ca o sa-i ignor o lunga perioada de timp dupa, tocmai pentru ca m-au vazut intr-o stare asa proasta. Oricui ii vine sa planga, insa eu fac parte dintre cei care se inchid intr-o camera si stau, uitandu-se intr-un punct fix, multe ore la rand, cu un playlist sado-masochist pe fundal. Dupa ce imi petrec nefericirea in felul asta ma ridic si ma spal pe fata. Dupa 10 minute sunt perfect in stare sa spun un banc sau sa rad cu gura pana la urechi. Imi eliberez exact in masura in care trebuie emotiile, si astfel nu sunt niciodata in pericolul de a claca.

~

Aeroportul avea mirosul acela specific de lacrimi mascate cu zambete triste ale celor care pleaca, invigorati intr-o mai mica sau mai mare masura de ideea vizitarii sau mutarii intr-un loc nou, spre deosebire de cei care raman pe loc, cei care parasesc aeroportul cu lacrimile uscate pe fata si se urca in masina cu inima bubuind de durere. Nu era aglomerat, ci doar cate-un grupulet pe ici-colo, de vreo 3 sau 4 persoane. Bagajele oamenilor mi se pareau mai mici decat in alti ani, lucru care m-a facut sa ma gandesc iar la criza economica. Oamenii nu isi permit sa plece undeva, iar daca o fac, se chinuie sa comprime plecarea cat pot ei de mult. Era o imagine mai trista decat a mea si a prietenei mele, care se pregatea sa se urce intr-un avion si sa fuga departe de mine, suparata fiind pe aparenta mea nepasare. O mai surprindeam din cand in cand aruncandu-mi priviri dezamagite si pline de ura. Imi era si frica sa o ating, pentru ca nu cumva sa explodeze de la asa un dezgust puternic fata de mine.

Ne-am dus intr-o cafenea aranjata frumos, cu canapele de piele deschise la culoare si peretii tapetati. Pe podea, rezemat de un perete, era un tablou dragut care ilustra viata cotidiana, tramvaiele, masinile, oamenii, blocurile, intr-un mod mult mai interesant decat e cu adevarat, datorita jocului de lumini si culori. Am stat sa analizez personajul in umbra din tablou, un om care trecea strada aparent grabit. Oare unde se grabea ? Trebuia sa mearga la aeroport, la servici, la banca, la posta, acasa ? Imi puneam toate aceste intrebari fara sens, si nici nu ma gandisem inca ce sa comand. Dupa o rasfoire superficiala a meniului am ajuns tot la prima pagina, unde erau scrise felurile de cafea. Am ales un espresso lung, iar prietena mea un ceai englezesc. Fumam tigara dupa tigara si ne uitam in jur la oamenii care stateau la celelalte mese si la chelnerita. Am mai rasfoit o data meniul, fara rost, iar dupa am inceput sa purtam o discutie despre pretul tigarilor in tara in care urma sa se mute. De la asta am trecut la discutii despre rate, banci, apartamente, servici, scoala, relatii interumane, dorinte, preturi si saracie. Inglobam, asa cum eram obisnuite, mai multe subiecte intr-unul. Eram foarte practice, deoarece ceasul parca se misca mai repede; minutele se scurgeau cu repeziciune, anunturi agitate ale unor zboruri rasunau in tot aeroportul, lumea se misca mai iute, parca pana si muzica avea un ritm mai alert... Simteam fiecare minutar ca o lovitura de bici... si zambeam. Mana stanga imi tremura, insa o ascundeam dupa geanta mare de lac ca sa nu se observe. Pe cea dreapta stiu sa o controlez mai bine, insa cea stanga mereu ma da de gol in situatii de criza.

- E timpul...

- Nu spune asta, faci totul sa para mult mai dramatic.

- Pai... trebuie sa ma imbarc.

- Hai sa fim dramatice !

- Mda...

- Bine, bine... hai sa plecam.

- Ne aduceti si noua nota, va rog ?

~

- Eu chiar plec...

- Da... Cam asta se intampla din cate observ.

- Eu... chiar plec.

- Da, dar o sa te intorci repede ! Tu ai zis-o.

- Pa.

- Pa... Stii ca te iubesc foarte mult, nu-i asa ?

- Si eu te iubesc...

- Hai, fugi.

Am ramas inca putin acolo, ca sa o vad cum trece de punctele de control. Mi-a facut cu mana si mi-a zambit, iar eu i-am zambit inapoi. Pentru o clipa am avut impresia ca o sa plang, dar m-am inselat. Nicio lacrima nu mi-a udat obrajii, si niciun gand rau sau vreun dor incomensurabil nu ma stapanea. Erau doar dorinte; urari pentru o viata cat se poate de frumoasa. Imi doream atat de mult ca ea sa fie fericita incat mi-am pus sentimentele pe locul doi pentru asta...

Pandora

Stii si tu prea bine ca si-a meritat-o batranul ! Da-i cu bautura, da-i cu bataie, da-i cu bautura, iar da-i cu bataie... Dintotdeauna am nutrit o ura pentru el, de cand mi-a intrat atunci in camera, noaptea tarziu, dupa ce matusica s-a dus sa se culce. Am fost mintita, tradata, si am realizat totul cand el, “taticul”, a venit si m-a intrebat daca mi-e frig... Imi amintesc si acum privirea aia de om nebun, insetat dupa carne frageda... Doamne, acum totul pare asa un cliseu amarat ! Atingeri... pe picioare, prin par, intre picioare, pe la radacina parului, pe sanii care abia incepusera sa-mi creasca, pe fesele reci, pe care el a avut grija sa le-ncalzeasca, nenorocitul ! Am inceput sa plang, pentru ca nu-mi placea, imi provocau scarba mainile lui... scarba si repulsie. Dupa un minut matusica a intrat in camera, a observat scena si a zambit multumita... Mi-a facut cu ochiul si mi-a urat "noapte buna". Si ce buna s-a dovedit a fi ! Da-i cu penisul tare intr-o gaura atat de mica... dar atat de mica ! Rupturi, sange, zbierete, limba lui plina de saliva pe obrajii mei, limba lui aspra in gura mea virgina, lacrimi, palme, zgarieturi in pielea alba care acoperea stratul fin de baby fat...
Mi-a bagat penisul lui mic in gura udata de lacrimi, si m-a pus sa i-o sug. Incet-incet, asa cum ii placea lui. Atunci nu stiam ce inseamna un penis mic, insa acum, dupa ce am vazut atatea, pot si eu sa-mi dau seama ca daca nu trece de 15 centimetri e unul mic. Parca-l vad acum in fata mea, blestemandu-ma pentru vorbele astea... insa multumit ca mi-a marcat copilaria trista alaturi de femeia cu parul-de-foc... Nenorocita care sigur m-ar vinde pentru 4 kilograme de cartofi !
“Iti place, nenorocita mica ? Stiiiu ca-ti place... vrei s-o bagi in gura si s-o simti in tine, nu vrei sa-i mai uiti gustul niciodata ! Ti-o bag in gura, puiule, stai linistita, ti-o bag imediat, n-o mai cere atata. Stiu ca vrei sa termin pe fetisoara ta de copila si apoi sa te ungi pe corpul tau fin cu sperma mea...” Mi-a scos carpa murdara din gura, iar apoi mi-a bagat in locul ei ce-mi promisese... Nu avea niciun gust, ma asteptam sa fie mai scarbos decat a fost. Partea cea mai rea a venit atunci cand mi-a “oferit” din el, cand parca si-a stors veninul alb din suflet si mi-a dat mie sa-l gust. Nu m-a sters, a plecat, s-a incheiat la pantaloni... am inchis ochii intr-un lesin ce avea sa dureze pana dimineata, cand matusica ma stergea pe fata cu o carpa uda, pentru ca deja veninul se intarise. N-am putut sa vorbesc 3 zile, spre fericirea celor din "familie", pentru ca aveau si ei parte de momente de liniste. Matusica mai facea din cand in cand glume proaste de genul “acum fetita noastra e domnisoara...”, glume la care ma strambam si apoi primeam una dupa ceafa. Nu stiam ce avea sa urmeze, habar nu aveam de ce a facut “taticul” asta... Am aflat pe data de 18 septembrie din acelasi an, cand am implinit 13 ani. Matusica si taticul m-au dat unui om pe nume “Gogu”, care m-a invatat arta sexului. Nu puteam fi virgina, pentru ca trebuia si Gogu sa ma guste, iar traditia noastra spune clar ca in aceasta situatie un barbat din familie trebuie sa dezvirgineze fata.
Ca sa fii ce vroia Gogu, adica o artista adevarata, trebuia sa-l asculti si sa faci absolut tot ce spunea el. Odata si-o data tot s-o nimeri cineva care ar vrea sa te innece sau sa-si realizeze fanteziile ciudate. Si in cazul asta trebuie sa poti face orice, si sa fii gata mereu sa faci orice. E o afacere, o mafie din care eu fac parte. Eu, o frantura nesemnificativa din lumea larga a prostitutiei.
In viata asta am fost innecata de multe feluri de penisuri: mici, nespalate, penisuri care duhneau, penisuri strambe, penisuri mari, penisuri acre, penisuri circumcise, penisuri necircumcise, penisuri negre, penisuri roz, penisuri albe, penisuri vinete, penisuri fine, penisuri aspre, ce sa mai, tot felul de penisuri. Acum am 35 de ani, ma numesc Pandora... stau cu fetele si le citesc, sunt platita pentru asta. Am renuntat la a fi dama de companie acum 2 ani, cand predecesorul lui Gogu mi-a zis c-am imbatranit si ca nu mai plateste nimeni pentru mine. Eu sunt cea care le citeste basme nemuritoare despre dragoste si vitejie fetelor care stiu c-o sa fie deflorate in cativa anisori pentru a duce nobila traditie mai departe... Ma numesc Pandora, sunt Matusica de profesie, criminala pentru ca mi-am ucis "tatal" cu o sticla de vin alb sec, si betiva pentru ca am facut-o in timp ce trageam la masea pe ascuns.
Am simtit si iubirea ... dar nu vorbesc niciodata despre asta.

Cu drag, dintr-un rosu aprins.

Foloseste-ti imaginatia pentru ce ti-am spus. In locul povestii secate de magie, nascuta din numere si culori imbibate cu un suflet, iti ordon sa visezi si sa uiti de cuvinte. Sa iti numeri pasii pana la usa de sticla sparta si, apoi, sa pasesti in universul de care ti-am tot vorbit. Misca-ti degetele si lasa-le sa cada grele pe asternutul pufos, lasa-te dus si inchide ochiul mintii...
Simti cum iti deschid sertarasele mici si prafuite din camera in care-ti ascunzi cu atata migala secretele ? Te impacientezi, insa nu poti face nimic. Nu te poti misca, si probabil daca-ai fi putut sa vorbesti te-ai fi folosit, ca orice marioneta, de injuraturile elaborate pe care n-as putea vreodata sa le accept in lumea mea perfecta.

Halucinant intr-un rosu aprins, singurul gand care ar putea sa te ucida... Singura iluzie care-o face deja, o himera care-ti bantuie greselile. In universul pe care atat de mult l-ai blamat acum ti-e locul. Aseaza-te bine, dragule, oricum n-o sa pleci prea curand de-aici. Esti prins intr-un vis tapetat cu pozele noastre alb-negru, intr-o casa cu toate usile inchise si gardurile inalte. Intr-un miraj, insa nu unul oarecare, ci in cel pe care tu m-ai obligat sa-l traiesc, candva...

O fantoma intr-un cabinet fara doctori sau medicamente. Pustiit intr-o statie de metrou, aplaudat de oameni care poarta masti, injurat de soarta insasi.

...un jeg, genul de jeg care nu se curata niciodata.

"Bilant: este ora 2, am incercat sa te sun si ai telefonul inchis. S-ar putea ca asta sa insemne ca nu mai vrei sa vorbesti cu mine. Poate... Ma simt injosit... nu neaparat de tine. Cumva ca un tanar care se duce la curve prima data si ejaculeaza de la o simpla atingere. Evident, nu te consider o curva.
Voiam doar sa vorbesc cu tine... sa iti explic ce efect au avut cuvintele tale asupra mea, si cum te simti atunci cand traiesti ca mine si cineva iti spune ca ar vrea sa aiba grija de tine.
Am stat din nou toata noaptea treaz... o sa imi pierd vederea. Gandindu-ma la tine am stat.
Spui ca iti displace sa fie cineva posesiv cu tine. Ei bine eu am devenit posedat de posesiv cu tine, si daca nu ai fi vrut sa ajung asa, atunci poate nu ar fi trebuit sa imi spui exact ce voiam sa aud dintotdeauna de la o fata. O femeie...
Ma culc. Sunt ravasit total. Dar vreau sa ajung acolo sa vorbesc cu tine. Sa plec in seara asta si sa ajung maine dimineata la 7, asa cum ti-am repetat de vreo 4 ori ca sa ai timp sa rumegi."

Sylvia

- Numele tau este Sylvia ?
- Asa scrie in certificatul de nastere, da.
- Cum te-ai descrie, Sylvia ?
- O persoana intelegatoare, ascult cu atentie ce mi se spune, incerc sa fac cat de bine pot ce trebuie sa fac... in viata de zi cu zi ma refer.
- Nu ai un loc de munca, nu-i asa, Sylvia ?
- Nu. Ma ocup de treburile casnice, spal geamuri, fac de mancare, dau cu aspiratorul, lucruri de genul asta.
- Deci asculti cu atentie ce ti se spune... din partea cui ?
- Pai a raposatului meu sot, desigur...
- Cum se purta el cu tine ?
- Era un om bun...
- Era bun si cu tine ?
- Da... cat putea sa fie... mai imi scapa din cand in cand cate-o palma, ceva, dar il intelegeam, venea nervos de la servici. Seful lui e un idiot.
- Stii cumva cine ar fi putut sa faca asta ?
- Da ! Cu siguranta a fost curva aia de Maria ! Marioara, stiti, femeia de vizavi.
- Vecina voastra ?
- Da, da. Aia.
- Si de ce l-ar fi ucis Maria pe sotul tau ?
- Pentru ca o futea, evident. Se gandea sa ma lase, sa se duca la ea, sa isi inceapa o viata numai ei doi...
- Pai ce-mi spui tu i-ar conveni Mariei...
- A, pai nu. Sa vedeti... dragul de el, scumpul de el, puiu meu i-a zis ca nu ma poate lasa, ca ma iubeste, ca nu poate sa faca asta... Stiu ca ma iubea. Pur si simplu stiu.
- Ti-a povestit el despre relatia extraconjugala cu Maria ?
- Da... l-am imbatat intr-o seara, mai exact pe 7, si l-am pus sa-mi zica. Nu stia ce zice, dar a inceput sa planga... din ce tot jelea el am inteles ca m-a inselat. L-am intrebat cu cine, si a aratat catre casa de vizavi. Acolo locuieste femeia asta, singura. Nici un sot n-are ! Poate ca i-a omorat pe toti, asa cum a facut cu puiu...
- Si ziua urmatoare i-ai spus sa vorbeasca cu ea...
- Da. Si m-a ascultat. Nici n-a mai vrut s-o vada in ochi, a sunat-o pe fix, si s-a furisat in sufragerie ca sa ii zica.
- Apoi ?... Ce a facut ?
- A venit si m-a luat in brate... Relatia noastra s-a schimbat de atunci... puiu n-a mai baut, si-a luat si concediu, ca sa stea numai cu mine. A zis ca vrea sa facem o schimbare, sa incepem o noua viata...
- Povesteste-mi despre cum ai gasit cadavrul.
- Off, va rog, nu ma puneti sa-mi reamintesc, Doamne Iisuse, a fost oribil... N-am putut sa am nicio reactie... dupa ce am realizat ce se intampla am inceput sa plang, am urlat, m-am pus langa el, l-am sarutat, asa plin de sange cum era... Doamne, de ce ai lasat sa se intample asta ?!
- La ce ora l-ai gasit ?
- Pai pe la 4 dupa-amiaza asa... Veneam de la piata si l-am gasit... acolo, in holul de la intrare, plin de sange, asezat pe spate... avea tot abdomenul sfasiat, cutitul pe jos, ochii intredeschisi... Va rog, nu ma mai puneti sa-mi reamintesc, va rog !!!
- Pe cutit nu s-au gasit amprente... stiai asta, nu-i asa Sylvia ?
- Pai nici nu ma mira. E logic, probabil curva aia infecta o fi sters cutitul dupa.
- In schimb... s-a gasit o amprenta intr-o pata de sange.
- A Mariei, nu ?
- A ta.
- Pai probabil cum m-am asezat langa el cand l-am vazut... Credeti ca am gandit in momentul ala ?
- Unde ziceai ca ai fost inainte sa-l gasesti ?
- La o matusa de-a mea care-si vinde goblenurile. M-a chemat sa stau la ea o jumatate de ora la un ceai, poate-poate as fi cumparat si eu unul.
- Cadavrul avea vanatai... asta indica o bataie.
- Pai s-o fi aparat ! Cine stie...
- Vad ca tu stii...
- Imi imaginez...
- Ai o imaginatie bogata, nu-i asa, Sylvia ?
- Mereu am avut.
- Mi-am permis sa caut in dosarele de la fosta ta scoala... De acolo am aflat ca ai fost in pericol sa fii exmatriculata de cel putin 4 ori, pentru ca iti bateai colegii.
- Erau ai dracului. Si ma luau peste picior, si eu nu pot sa suport asta. Pur si simplu innebunesc.
- Iti placea sa ii zgarii pe fata.
- Asta nu cred ca scria in dosar.
- Banuiam si eu... pe langa loviturile de cutit si numeroasele vanatai, cadavrul avea si zgarieturi. Pe obraji, langa urechi, pe gat...
- Doar nu credeti ca am atata forta incat sa-mi bat barbatul si apoi sa-l omor, nu ?
- Pai presupun ca doamna Maria a avut destula forta, daca spuneti ca ea e vinovata.
- Nu stiu, nu stiu, nu mai imi puneti atatea intrebari, deja m-ati innebunit de cap, nu mai suport sectiile de politie. Pot sa plec ?
- Nu poti sa pleci.
- De ce ?!
- Unde ziceai ca ai fost inainte sa-ti omori sotul ?
- La piata, v-am mai spus.

iti scriu si azi...

"Iti scriu din Paris. Stau la un hotel cu vedere spre Turnul Eiffel, superb, cu perne moi si un televizor imens. Nu l-am deschis, iti imaginezi doar ca n-o sa pierd aceste cateva ore de relaxare in Paris in fata unei cutii plate inundata de imagini...
Voiam sa-ti spun ca mi-e dor de tine, si ca vreau sa te vad. N-o sa pot, stii ca mereu sunt pe drumuri. Defapt... n-o sa pot sa te vad pentru ca nu stiu unde locuiesti sau ce numar de telefon ai. Conteaza ? Nu, evident ca nu conteaza, doar iti scriu, acum aici, de pe balconasul asta minunat. Vai, dar cat e de minunat ! Am vazut in filme cat de stralucitor e Parisul si Champs Elysees-ul, dar nu mi-am imaginat vreodata ca e chiar asa. Sunt sarbatorile de Craciun, deci poti gasi luminite si printre firele de iarba de pe jos. Copaci inzorzonati, magazine, ce mai, e un carnaval al imaginatiei, asa un spectacol frumos incat iti provoaca un dor dezgustator de Bucurestiul inapoiat si trist, de McDonalds-ul murdar cu mancare de plastic si de tiganii mereu cu zambetul pe buze care-ti cer tigari.
Iti scriu azi, 25 decembrie 2020, din luminatul Paris, scrisoarea numarul 1261.
Imi lipsesti si azi."

Am fost aici...

Inchide geamul ! Sa nu mai aud tramvaie si masini care se iau la intrecere pe sosea. Le urasc pur si simplu. Nu vreau sa mai aud nimic. Nici oameni care tipa unii dupa altii ca descreieratii ! Cred c-o sa cobor si o sa-i omor cu niste cutite de bucatarie.
...Pentru prima data cand gura-mi palavragea singura intr-o incapere in care acele mici sunete obisnuite deveneau torturi. M-am uitat in jur spunandu-mi ca n-am innebunit, moment in care telefonul a-nceput sa sune. Era asezat pe biroul plin de hartii si desene, descrieri ale viselor si povesti fericite, chestii pe care mi-as fi dorit sa le traiesc macar o data. Da, asta-i greseala mea !
- Oui.
- Buna. Ce faci ?
- Acasa. Fumam o tigara si ascultam muzica.
- Vrei sa iesi pe afara ?
- Ca sa ce sa ?
- Ca sa iesi pe afara.
- Nu prea cred...
- N-ai mai iesit de 3 zile din casa.
- Nu vreau sa ies. Ma deprima anotimpul asta.
- O sa te distrezi, hai te rog...
- N-am nevoie nici de distractie, nici de tine.
- O sa o iei razna daca mai stai mult ca o baba, stii asta, nu ?
Am apasat butonul rosu, deci el probabil a auzit un "bip". Stia ca nu vreau sa ma sune inapoi sau sa ma mai caute in vreun fel, doar ma cunostea. Unul din gramada mea de personaje pe care eu ma chinuiam sa le transform intr-o idee pe placul meu, transformare inutila care nu se dovedea a-mi lasa decat o urma adanca de frustrare.
Ma simteam neinteleasa si atacata, proasta si naiva, mica in lumea asta mare, un mormoloc printre rechini, un tablou dintr-un decor, ce se vroia arta abstracta.

M-am asezat pe fotoliu cu laptopul in brate si am inceput sa survolez diferite site-uri, iar apoi am cautat oferte de vanzare a unui laptop nou-aparut.

~

Cineva batea in usa subtil, atat de subtil incat as crede ca nici nu-si dorea sa bata la usa mea, si ca nu ar vrea sa deschid chiar daca as fi fost acasa. Ma irita lipsa unui vizor, asa ca am decis sa nu raspund oricine ar fi. Sunetele subtile au incetat, iar apoi am auzit o bubuitura, ca si cum omul respectiv s-ar fi trantit in usa mea de lemn. M-am dus in holul de la intrare, si, cu urechile ciulite am asteptat alte sunete. Cand am auzit usa de la lift trantindu-se si am fost aproape sigura ca omul respectiv plecase, am deschis si am vazut un biletel care era aruncat pe pres. Nici n-am apucat sa il citesc, cand omul pe care eu il iubeam a iesit din lift, repezindu-se probabil spre bucata de hartie pe care o tineam in mana. Nu am avut nicio reactie... I-am intins biletul in mod inconstient iar el l-a luat si l-a bagat in buzunarul de la pantaloni. Nu a spus nimic; in schimb a deschis usa liftului fara sa se uite la mine.
- Ce s-a intamplat ?
- Cum adica ?
- Adica... ce cauti aici ?
- Nu stiu, nu ma intreba, uita ca m-ai vazut.
- N-am cum sa uit, nu-mi sta in fire sa uit.
- N-am vrut sa te deranjez.
- Poti sa incetezi cu prostiile astea, te rog ? Nu ne-am mai vazut de jumatate de an, perioada in care m-am gandit la tine in fiecare zi, iar tu acum apari cu un biletel la usa mea.
- Uita !
- Nu, deci nu. Nu se poate discuta cu tine, esti un om incredibil de prost.
- Te gandesti la mine de jumatate de an si cand apar ma faci prost ?!
- Da, te fac prost. In pana mea, tu chiar nu vezi ?
- Ce sa vad ?
- Nu conteaza... las-o balta.
- Ce sa vad ? Ce e asa important si mi-a scapat ?
- Nu vezi ca te iubesc, prostule ? Chiar nu vezi asta ?
- Si acum ca mi-ai zis-o poti sa dormi linistita in noaptea asta.
- Oricum dorm linistita in fiecare noapte. Nu e ca si cum mi-ai influenta viata, sa stii. Nu esti atat de important...
- Femeie, te contrazici ! Nu vezi ca nu poti sa tii o idee pana la capat ?
- Ba nu-i adevarat.
- Si acum ma contrazici doar de dragul de-a ma contrazice, stiu.
- Nu-i adevarat !
- Nu stiu ce caut aici...
- Nici eu nu stiu ce cauti aici. Defapt stiu... Te-ai gandit tu azi dimineata: cum sa fac ca sa-i stric ziua ? Si acum o faci, uite. Na, ti-a iesit. Mi-ai stricat ziua. Bravo.
- Te comporti exact ca un copil.
- Jigneste-ma. Fa-ma sa ma simt prost. Dispari !
- Asta o sa si fac.
- Pai fa-o !
A intrat in lift, iar eu am fugit dupa el si l-am izbit de oglinda ciobita. L-am sarutat si l-am strans in brate, iar apoi am fugit inapoi in casa si am inceput sa plang ca un copil. Am ramas ore intregi lipita de usa, si-apoi m-am dus din nou la laptop. "E bine ca s-a intamplat asta", mi-am spus, amagindu-ma in ideea ca a realizat cat de mult conteaza defapt. Imi doream din suflet sa dau timpul inapoi, sa-i arunc o privire superioara, iar apoi sa-i trantesc usa in nas. Sa-l fac sa se simta neimportant si mic. Oricum n-as fi reusit, el are mereu resursele lui din care-si extrage ideile prostesti si orgolioase. Defapt ce vorbesc ?! Si eu sunt la fel...

am fost aici...

La teatru, din nou...

Mergeam pe strada, ametita de ras, fericire, si de amica cu care-mi petreceam cateva ore minunate intr-un Bucuresti mai insorit decat in alte dati. Fiecare pas imi rezerva cate-o surpriza placuta, iar eu incepeam sa ma simt mai norocoasa decat ieri.
Omul caruia ii lasasem un bilet intr-un anotimp rece, omul pe care l-am apreciat atata si pe care o sa-l apreciez tot restul vietii, ori poate doar o clona de-a lui mi se aratase in drumul meu. Parul ii parea putin mai carunt decat acum un an, mustata ii era nitel mai stufoasa, insa aerul de actor multumit cu statutul lui, platit prost, nu disparuse. Era profesorul pe care il uram cand ma punea sa ma deschid in fata unei camere pline ochi de oameni, profesorul care m-a vazut cu adevarat pe mine, el, singurul care a avut incredere ca o sa fac ce trebuie si ca o sa reusesc sa devin tot ce mi-am propus. Singurul om "din afara" care a ajuns sa ma cunoasca in mai putin de 10 minute de recitare a unei poezii despre o minune.
- Dom' profesor ?!
- Da, Oana, eu sunt...
- Ce faceti ? Doamne, de cand nu v-am mai vazut !
- Stiu... Eu am primit biletelul ala al tau pe care mi l-ai lasat sub usa... dar de ce nu te-ai intors ?
- Mi-a fost teama... Chiar nu stiam ce parere aveti dumneavoastra despre asta.
- N-are de ce sa-ti fie teama... te-as fi primit cu bratele deschise, Oana...
- Imi pare rau...
- Uite, maine avem piesa. La 8. Daca vrei sa vii, te astept.
- Da, cred ca o sa vin. Cred ca da, nu stiu sigur. Adica da, o sa vin. Mi-ar placea tare mult.
- Cum iti mai e ?
- Bine... Am realizat multe lucruri, incerc sa ma descurc. Supravietuiesc.
- Ma bucur... Hai ca te astept maine. La 8, da ?
- Da... La revedere. Ma bucur ca v-am vazut.
- Si eu, Oana. Ai grija de tine.

~

Mi-am parfumat gatul, mi-am luat tigarile de pe masa si am plecat. Era ora 7 si jumatate, iar eu aveam sa ajung exact cand trebuia. Am mers cu autobuzul, le-am zambit batranilor care asteptau in statie, m-am simtit stapana pe mine, eram pur si simplu fericita ca aveam sa-i revad pe fostii mei colegi pe scena pe care zburdam si eu acum mult timp, fascinata de cortina rosie, acel scut pentru un suflet de actor.
In sala era plin de oameni, iar pe scena era fosta mea colega, Tonia, cea care obisnuia sa ma stranga in brate cand incepeam sa plang dupa exercitiile mele de monolog interior verbalizat. Statea acolo, intr-o pozitie fixa, cu o lumina rosie care ii inghitea parul lung si cret, negru, si buzele pline. Sub ochii mei ea se transforma in rusoaica alcoolica, cea care fusese violata la 13 ani, personajul ei.
Statea lipita de un copac plin de hartiute, intr-o incapere haotica din care faceau parte piese de mobilier precum dulapuri, scaune, paturi, comode cu sertare mici si mese rosii. Fiecare actor era ascuns intr-un colt al incaperii, pentru ca pe parcursul piesei sa-si dezvaluie fiecare propriile ganduri si temeri intr-un scenariu scris in intregime de imaginatia lor. Domnul profesor era, probabil, in culise, uitandu-se la scena dintr-un unghi lateral, ganditor ca de obicei. Parca-l vedeam, insetat dupa o tigara, scarpinandu-si barbia atent, cu o privire care iti transmite toate starile din lume. O privire din care nu se poate extrage numai un sentiment sau numai o stare, ci toate experientele de-a lungul vietii lui, inchise intr-o glob alb imaculat patat de maroniu si negru, un glob care te poate face sa te temi sau sa-ti fie mila. O privire complexa, un portal catre amintirile unui biet profesor de teatru care are capacitatea de a schimba vieti.
M-am asezat langa un barbat cu parul mare care mi-a oferit un loc langa el dupa ce si-a luat lucrurile de pe scaun. In spate se auzeau cateva telefoane sunand, iar Tonia se uita in gol, prin spectatori, probabil gandindu-se ca nu o sa fie buna de nimic, ca o sa uite replica sau ca o sa-i tremure vocea. Tematoare, insa mereu superba, mereu expresiva, mereu ea.
Dupa inceperea piesei actorii au inceput sa iasa din ascunzisuri, fiecare traind in universul lui, intr-o cutie haotica in care nu erau capabili sa intretina relatii cu ceilalti din aceeasi lume. Priveam fascinata evolutia colegilor mei, simteam dorul de scena, dorinta de a face parte din lumea lor, si nu din a mea, cea plictisitoare, anosta, de incuiata autosuficienta, simteam dorul de mine, de mine facand parte dintr-o poveste, dintr-un basm, aparata de un scut rosu, privita, dezbracata de cei in fata carora ma deschideam incet, iubitoare, frustrata, implinita, eu...

~

Dupa piesa m-am ridicat de pe scaun si am fugit spre culise, am asteptat ca domnul profesor sa-si spuna cuvantul si ca aplauzele sa inceteze, am asteptat in fata unei oglinzi mici, langa un calorifer rece, langa papucii colegilor mei intr-un parfum specific de teatru. Dupa ce toate aplauzele au incetat iar spectatorii faceau galagie in iesirea lor pe usile mari ale salii, m-am repezit pe scena si i-am salutat pe toti, pe domnul profesor, si m-am dus la Tonia.
- Ai fost superba !
- Ba nu-i adevarat. M-am incurcat, nu ? Nu a fost bine. La naiba, as fi putut mult mai bine de atat !
- Ai fost superba !!! Mi-a placut la nebunie. Mi-a placut tot.
- Te-ai schimbat mult.
- Voi sunteti neschimbati. Imi e asa dor...
- Eu o sa fiu aici si la anu'.
- O sa vin si eu. Si de data asta promit.
- Abia astept... Multumesc ca ai venit sa ne vezi.
- Mi-ati luminat ziua. Superba, da ? Sa nu mai spui nimic rau de tine.

Ma simteam mult mai puternica pe scena decat oriunde altundeva. M-am uitat pentru o fractine de secunda la scaunele visinii, goale, iar eu deveneam una cu personajul meu ciudat, insetat de viata si de placerile pe care i le poate oferi, insa nu o face. Am iesit afara pe cimentul gri, prafuit, iar toata magia a disparut. Am stiut ca pot s-o fac sa reinvie, si ca intr-o buna zi o sa devina una cu mine. O sa tin de ea pana o sa mi se imprastie in oase. In teatru orice e posibil...

Clipa de liniste si propria persoana.

Exista un moment de liniste pe care fiecare om ar trebui sa-l aiba atunci cand nu mai are bani pentru chirie, iar ratele se maresc odata cu dobanda. Atunci cand nu mai ai bani pentru paine, abonament la net, carne pentru gratar, scutece pentru ala micu', haine, tampoane, sampon, deodorant, caiete pentru ala mare, imprumut pentru fostul sot, carti, baterii pentru ceasul desteptator, al carui defectiune iti provoaca intarzierea la locul de munca, unul imputit, sefa te mustreaza, ajunge sa te dea afara, copiii ajung pe strazi si te bucuri cand ii poate lua o casa de copii in grija, devii drogata cu propriul aer, ajungi sa te prostituezi, intr-un sfarsit mori de SIDA, iar fostii clienti impreuna cu sotiile lor si amantii acestora la fel. Mama care sufera de Alzheimer nu iti recunoaste corpul in sicriu, iar tatal il blestema pe Dumnezeu pentru ca nu a avut decat propria pensie pentru o anosta supravietuire a doi batrani ! De ce ?
Exista un moment in care o rata intarziata sau trecerea numelui tau pe lista neagra de rau-platnici la banca iti nasc in creier povesti din ce in ce mai inspaimantatoare, de la moarte la viol, la boala, la droguri si alcool, apocalipsa... Totul din cauza unei simple rate. O rata, nenorocita de rata ! Rata te apropie de propria persoana. Nu-i o nebunie ca vorbesti cu tine, nu-i o nebunie ca poti purta o discutie, ca te poti certa, ca poti sa te iubesti cu propria persoana, pentru ca apoi aceasta sa te linisteasca si sa te bage in pat, nu inainte ca impulsul de alcoolica al propriei persoane sa te alunge din dormitor, gandindu-te la becurile care stii c-o sa se arda la un moment dat si n-o sa ai bani de unele noi, si sa te indrume catre bucatarie, dulapul din stanga jos, reprezentarea universului alcoolicei anonime din propria persoana, anonima pentru ca n-o recunosti in viata de zi cu zi, n-are nume, o ascunzi bine, iar dupa ce copiii fara caiete si carti, becuri si scutece se culca, mereu iese la iveala cand vede amarata de hartiuta visinie, lipita de sticla, pe care scrie frumusel cu litere aurii cuvantul "demisec". Propria persoana se gandeste ca tre' sa fii un idiot sa nu-ti placa vinul demisec, isi gaseste un motiv, cum c-a avut o zi grea la servici, iar apocalipsa oricum o sa vina maine cand ceasul desteptator nu va mai merge si sefa o s-o dea afara.
- O sa mearga ceasul maine, nu-i asa ? O sa ma trezeasca, nu ?
- O sa mearga, scumpo. Trebuie sa ai incredere c-o sa fie totul bine la un moment dat.
- De ce te schimbi de la o zi la alta ?
- Tu te schimbi de la o zi la alta.
- De ce vorbesc cu mine ? Of, draga, am innebunit ? Adica, de-a binelea ?
- Nuuuu, stai linistita. Cum naiba sa innebunesti ? Esti perfect normala. Vinul e de vina, te simti putin confuza, nu ?
- Ma simt al dracului de confuza ! Nuuu, nu iar, de ce am baut ? De ce m-ai lasat sa beau, de ce, de ce ?!
- Pentru ca vrei sa-l savurezi, sa-l simti pe papilele gustative, vrei sa inchizi ochii si sa nu te mai gandesti la scutece si la sunca de Praga care s-a stricat in frigider !
- E adevarat... Cand beau din licoarea asta magica ma vad undeva prin Franta, in fata unei vinarii, stand intr-un hamac in soarele de dupa-amiaza... Topita, topita de placere ca o inghetata !
- Nu te gandi la inghetata, o sa-ti vina iar copiii in minte.
- Ai dreptate... mereu ai avut...
- Draga mea, oare am luat-o amandoua razna ?
- Hamacul... e rosu ! Si e moale, si e frumos ! Taci dracu' din gura, stai cu mine in hamac si nu mai vorbi prostii.
- Daca vin cu tine chiar putem sa ne luam adio de la tot.

Fila de jurnal...

Transform jurnalul meu intr-o scrisoare, nu ma intreba de ce. Si oricum daca-ai avea cum s-o faci nu ti-as raspunde.
Esti asa frumoasa, cu hainele tale neasortate si cu pielea ta alba, plina de pistrui care te tenteaza sa-i scoti din piele cu o muscatura rea, pacatoasa. Ochii tai perversi, figura de mica prostituata-n devenire ! Tot, tot... ma innebuneste. Tu ma innebunesti.

Imi amintesc cand te-am intalnit prima oara, pe strada. Tu-ti amintesti ? Eram cu ratatul care-mi era prieten, cel care voia sa ma ia ne nevasta cum implineam 18 ani. Niciodata nu l-am suportat. Te-am vazut pe tine... acolo, stii tu, in fata librariei. Erai asa frumoasa, asa calma... uitandu-te cu ochi pierduti in jur la oameni. M-am simtit ca atrasa de un magnet. Am crezut c-o sa-ti rup hainele, de fata cu toti cei de pe strada si prietenul meu. Nici nu mi-a pasat, am vrut doar sa te trantesc in gang tare de-un perete si sa-ti las cele mai urate semne pe care le-ai fi primit vreodata de la orice barbat... Te-as fi muscat, doar stii ca-mi place asta... atunci nu stiai, deci te-as fi luat prin surprindere. Ti-as fi ridicat tricoul ala care statea ca pe-un umeras pe umerii tai slabuti... Te-as fi sarutat puternic, ca sa te sperii. Te-as fi crescut in stilul meu de viata si nu te-as mai fi dat niciodata inapoi alor tai... La fiecare pas deja-mi vizualizam diminetile alaturi de o blonduta fada, care nici daca-ar fi incercat n-ar fi fost in stare sa iasa-n evidenta in vreun fel. Pentru mine ai fost cea mai interesanta si mai fructoasa, cea mai misterioasa fiinta care mi-a fost dat s-o cunosc. Cea mai perversa... cel mai puternic paradox imbibat intr-o personalitate umana.

Atunci n-am facut nimic, chiar daca-mi doream mai mult decat orice. Am trecut mai departe, pasii m-au calauzit intr-un loc anost, prietenul meu m-a sarutat, am facut o grimasa si mi-am zis, ca la orice tipa care-mi atragea atentia, ca e doar o tentativa de libertate din cusca asta cu tepi care mie-mi place s-o numesc "relatie". Au trecut destule zile, destule saptamani, iar eu habar n-aveam cine esti. Sincer, si uitasem cum arati in detaliu. Insa cu siguranta-mi aminteam fiecare particula de dorinta simtita in prezenta aurei tale de virgina.

Destinul asta... Mereu l-am blamat, bietul de el. Ma bucur ca macar o data a intervenit si-a spus universului "Eva merita. Merita aceasta fiinta incantatoare, merita o viata mai buna, merita dimineti mai placute, merita o voce mai subtire pe care s-o auda mereu soptindu-i cuvinte fara inteles !"

Asta a fost salvarea mea. Daca n-ar fi fost el si acum m-as fi visat intr-o librarie, facandu-ti forme pe gat cu limba peste cartile aruncate de noi pe jos. Destinul mi-a oferit numarul tau de telefon, adresa de mail si-o tigara din ale tale. Nu-mi pareai fumatoare. Cu dintii aia albi cine-ar fi crezut ?

Intamplarea unei scriitoare de duzina.

Lala, pisicuta neagra cu ochii verzi se foia prin toata camera fara a se putea stabili intr-un loc. Agitatia ei imi tulbura spiritul de creatie, iar o alta foaie cadea mototolita pe parchet. Nu am putut pricepe niciodata rostul unui covor, si inca de cand aveam 9 ani mi-am jurat ca in casa mea n-o sa existe asa ceva.
Era datoria mea de scriitoare sa-mi impartasesc una dintre experiente cu cititorii, nu ? Ma gandeam la numele meu patat de cartea asta, iar in fiecare noapte aveam cate un cosmar in care criticii de literatura-mi spuneau ca opera mea nu e cu nimic mai impresionanta decat ultima carte a Annei Kaliopova, rusoaico-moldoveanca pe care mereu am trantit-o cu ajutorul a sute de pagini undeva intr-un colt al artistilor necunoscuti, locul ala pentru fiecare om care ar vrea sa scrie dar n-are curajul sa abordeze subiecte care sa-i sperie pana si pe ei.
Eu n-am fost asa, nu sunt asa si nici n-o sa fiu vreodata... N-o sa incep sa scriu nici despre servici, nici despre cat de greu imi e sa-mi cresc copiii de pe-o zi pe alta folosindu-ma de singurul dar pe care l-am primit gratis in viata asta. Eu dintotdeauna am scris din propriile intamplari.

Imi era teama de ce-o sa zica copii mei cand o sa-mi citeasca cartea, atunci cand or fi ei mai mari... Defapt toate temerile mele ii includ pe copii... Sa fie copiii mandri de mine, sa ma iubeasca mai mult copiii, sa nu cumva sa rada ceilalti copii de ei la scoala, sa nu fie cruda viata cu ei, sa nu fie dezamagiti din dragoste, sa nu fie luati seara la 10 intr-un gang ca sa fie jefuiti sau Doamne-fereste! omorati, sa nu simta lipsa tatalui (lucru care, indubitabil, se intampla de cand s-au nascut), si multe alte ganduri inutile cu care-mi chinui singura creierul cand stau si-i privesc noaptea cum dorm...

Aveam 21 de ani, inca nu-l cunoscusem pe cel care avea sa le devina tata copiilor mei. Eram, ca orice tanara, plina de viata si doritoare de petreceri si bautura. Multa bautura, mult sex, multe tigari pe care plamanii mei le transformau in mucuri, chestie pe care n-am exclus-o nici acum din viata mea. Era vreo 9 seara si eu cu inca vreo cateva colege de facultate am decis sa mergem undeva ca sa ne simtim bine. Locul pe care l-am ales era un club aparut de curand, cu fotolii imense, mese pline de tequila, innecat in intuneric. Chiar daca muzica era data la maxim si-ti bubuiau urechile sentimentul de intimitate nu disparea.
Dansam, iar un barbat care arata al naibii de bine a venit langa mine. Dupa 5 minute am inceput sa dansam impreuna. Ori eu eram prea ametita si simteam atingerile mai puternic, ori el avea niste degete ce se ascundeau pe sub pielea mea intr-un mod in care ma facea sa-mi doresc sa-l rapesc si sa profit de el la baie. S-a apropiat cu buzele de gatul meu, am inchis ochii, iar limba lui imi gusta cu pofta parfumul...
Doua ore mai tarziu eram in lift, urcand pana la etajul 7, unde locuia. Blocul era nou si semana cu un hotel de 5 stele din strainatate... puteam sa-mi vad reflexia in podea.
Cand am ajuns in fata usii pe care scria "431" m-a lipit de usa si m-a sarutat. Am intrat in apartamentul intunecos, cu draperiile visinii trase. El s-a dus sa-mi puna ceva de baut, iar eu ma plimbam prin sufragerie uitandu-ma la peretii imbracati intr-un tapet bej.
- Ai un apartament superb.
- Merci... Vrei si lamaie la ginul tonic ?
- Da, o felie doar. Cine ti l-a decorat ?
- Eu, desigur. Ma pricep la design interior.
- Dragut... Dupa usa asta ce e ?
- Nimic, adica dormitorul.
- Pot sa-l vad ? Pun pariu ca patul e rosu.
- Nu ! Nu intra acolo !
- Pai si unde... hmm... mai incolo ?
- Pai in dormitor, dar e cireasa de pe tort, cum s-ar spune.
- Ahaaa, am priceput... Vrei sa ma impresionezi. Nu crezi ca ai facut-o deja ? N-as fi crezut ca pot sa gasesc un astfel de om niciodata, daramite intr-o seara oarecare intr-un club.
- Imi place muzica.
- Si mie. Cam ce gen asculti de obicei ?
- Imi place mult jazz-ul...
- Si mie ! Ador jazz-ul.

M-am indepartat din aria lui vizuala si m-am dus spre usa dormitorului. M-am furisat si am deschis usa cu un "clic" fin. Am intrat inauntru, unde era intuneric bezna si un miros oribil, foarte greu se suportat. "Cu asta vrea el sa ma impresioneze ? Cu imputiciune ?" Am facut doi pasi si am aprins lumina de la intrerupatorul din dreapta. 4 cadavre de femei, toate in putrefactie zaceau in fata mea pe pat, intinse. Primul impuls a fost acela de a tipa in gura mare, insa apoi am realizat ca si mie o sa-mi faca exact acelasi lucru ca si lor. Nu mai puteam respira, mainile au inceput sa-mi tremure si aveam impresia ca lumina din camera palpaia. Nu am mai putut sa ma uit la cadavre, asa ca am inchis ochii. Starea de soc mi-a anihilat simturile, iar aerul din corpul meu se transforma intr-o esenta de hoituri cu fiecare clipa-n plus. M-am intors, am stins lumina si am luat-o la fuga catre usa de la intrare. L-am auzind zbierand dupa mine "Curva proasta, intoarce-te !", dar am fugit atat de tare incat dupa cateva secunde eram deja la parter, cerandu-i portarului sa cheme politia la apartamentul 431. M-am urcat intr-un taxi, l-am vazut pe el in spate fugind dupa mine, iar taximetristul m-a intrebat ce se intampla.
- Du-ma de aici !

Printre aburi.

M-am trezit inaintea lui, ca de obicei... Am facut cafea si s-a trezit cand i-a simtit mirosul. Il priveam printre aburii care ieseau cu repeziciune din cana, si am zambit cand i-am vazut fata dezamagita dupa cearta de aseara. Ne batusem, ne alergasem, ne-am luat la injuraturi si el s-a dus in sufragerie sa se culce. Am jelit, mi-am smuls parul din cap si am avut cele mai groaznice cosmaruri. Si acum eram aici, la masuta din bucatarie, amandoi cu cafeaua in fata. M-am gandit ca poate ii e foame si am scos tigaia ca sa prepar micul dejun... Deja stiam ce vrea in diminetile de dupa certuri. Stiam ca vrea sa tac, ca poate ma uraste si o sa-si faca bagajul dupa ce termina cafeaua. Stiam ca probabil o sa se intoarca in apartamentul lui singuratic in care n-a mai calcat picior de om de cateva luni. Ma durea sufletul, dar zambeam... nu ma puteam abtine. Si-a scos o tigara din pachetul aruncat pe cuptorul cu microunde si a aprins-o. Il mai priveam pe furis din cand in cand, si stiam ca simte, asa ca am renuntat sa-l mai analizez. Parca deja-mi era dor de viata noastra impreuna, chiar daca inca nu plecase. Stiam c-o sa plece, deja se saturase de certuri si de dormitul separat... pana la urma orice barbat isi doreste o relatie calma si un loc in care sa vina pentru a se relaxa dupa orele lungi de munca...

Eram o femeie vulnerabila, cu aparentele calcate-n picioare de cea mai mare temere a mea... aceea de a nu ma parasi. Daca as fi dat timpul inapoi sigur nu as fi facut atatea greseli... dar de unde ?! Ma enerva atat de tare incat efectiv n-as fi putut sa-l suport fara sa zic nimic. Aveam o personalitate puternica, mereu am avut.
Mi-am amintit de parcul de distractii, de serile pierdute pe HBO, de gatitul impreuna, de jocurile noastre copilaroase si de cartile pe care le aruncam unul dupa celalalt cand ne certam... mereu le adunam de pe jos impreuna, incepeam sa radem si sa ne sarutam pe covor. Unde erau toate astea ?
M-am asezat pe gresie si am inceput sa plang incet, cu mainile acoperindu-mi fata. Nici nu voiam sa-l vad cum ma priveste, voiam doar sa opresc putin timpul si sa pot plange linistita. Nu credeam ca mai am lacrimi, si uite ca inca erau acolo, ascunse de palmele care-mi tremurau.
Am stat asa in jur de 10 minute, timp in care el nu a facut niciun zgomot. Nu auzeam nimic in afara sughiturilor provocate de plansul amar... Am deschis ochii si m-am uitat in jur. Tigaia scotea un fum urat mirositor. Era liniste, scaunul lui era gol, iar usa s-a auzit trantindu-se.

Vera

"Inca 2 pungi de AB negativ ! O pierdem !"

Stoarsa, stoarsa, stoarsa, stoarsa de viata... Ce am facut ? Ce ? M-am sinucis ? De ce am facut asta ? Depresie ? Melancolie ? Ah, nu, gata. Mi-am amintit. Pura placere. Placerea sa-mi vad carnea taiata-n doua, placerea de dragul unei placeri mai putin sesizabile in ochii necunoscatorilor din jurul meu, care m-au urmarit de cand m-am nascut, imbecili care habar n-au ce e in mine, si care nu pricep ca atunci cand vad luminite nu sunt pe "trip-uri". Ce idioti ! Mereu mi s-a spus ca sunt o drogata, ca sunt o ciudata, o curva. Nu conteaza ca sunt virgina la 18 ani si nici ca am venit pe lumea asta cu capacitatea de a vedea ce altii vad doar cand sunt pe hero/coca/K... Cat imi e de sila ! Defapt nu... Cat imi era de sila ! Acum am scapat, sunt eliberata. O sa traiesc in vidul asta continuu pana cand timp n-o sa mai fie... O sa ma uit de sus la aurolacii de la intersectii si-o sa le rad in fata, ca nu-s in stare sa faca ce-am facut eu ! Ha, prostilor !
Stiam eu ca nu-i adevarat, cu Raiul, Iadul si toate cele. Da, eram absolut sigura. Bine, nu mult prea sigura, dar cat de cat. Ei bine acum m-am convins. Mi-ar placea sa ma intorc putin pe Pamantul ala imputit si sa le distrug conceptiile religiosilor care dorm cu Biblia sub perna. Nu exista, oameni buni ! Nu exista asa ceva ! Iisus niciodata n-a facut vin din nimic, poate doar din propria urina, si pun pariu ca era si el vreun drogat, la fel ca voi toti !
Scarba asta fata de tot ce am/aveam in jur inca persista... Poate daca-s fi putut sa-i scuip drept in ochi atunci m-as fi simtit pe deplin razbunata. Razbunata de ce ? A, da. Pai pentru nedreptatile care mi s-au facut de-a lungul unei biete vieti de rahat. Mare rahat ! Rahat cu R mare, de la Religie !

Nu e bine, ceva nu e in regula. Imi simt pleoapele. Poate ca Iadul chiar exista, si eu acum ma trezesc in el. Asta chiar ar fi de cacat. Incet, incet, incet, incet... Incet... Cum ma cheama ? Care dracu' e numele meu ?! Haide nene, de o viata-l port si acum nu pot sa mi-l amintesc ? Alt cacat. Unul si mai mare.

- Poate cineva sa-mi spuna si mie cum ma cheama, daca nu va suparati ? Diavolul nu-si striga catalogul sau ceva in genul ?

Se aud soapte... Soptesc. De ce naiba nu am voce ? Nu pot sa vorbesc ca ce, ca am murit ? Da' mortii nu vorbesc ? Adica spiritele, sau ce dracu' om fi dupa ce ne dam duhul si facem lumii un bine.

- Vera ?

Am deschis cu greutate ochii... In fata mea era o femeie tanara, frumoasa, la vreo 30 de ani. Avea parul aramiu si un ten perfect. Buzele erau pline si ochii ii erau verzi. Superba fiinta.

- Esti un inger ?, sopteam cu o voce care nu suna a voce de om.
- Nu, Vera. Am venit sa te intreb cum o mai duci. Te simti in regula ?
- Sunt... moarta. Sunt lipsita de orice fel de vlaga.
- E normal, doar aseara ai pierdut o cantitate foarte mare de sange. Ma bucur enorm ca esti in regula. Dar... spune-mi... De ce ai facut asta ?
- Ce asta ? A... Nu stiu, asa am simtit, asa am vrut. Nu prea sunt in stare sa explic...
- Inteleg, e perfect normal. Ti s-a mai intamplat sa ai tentative sinucigase ?
- Da, adica nu... Adica nu stiu. Mereu mi-am dorit sa-mi tai pielea, carnea. Imi facea placere. Asta faceam ca sa ma simt bine... Imi taiam pielea de pe picioare, imi zgariam venele, uneori chiar fata...
- Ai niste semne de zgarieturi langa urechea stanga. De la asta e ? Tu ti le-ai facut ?
- Da... V-am mai spus, imi face placere.
- Ok Vera. Multumesc. Acum n-o sa te mai deranjez. Odihneste-te, si vorbim maine cand o sa fii mai plina de viata. Atunci o sa mi explici mai multe. O sa-ti prescriu niste medicamente cat esti aici in spitalul asta.
- Si cat o sa mai raman aici ?
- Nu stiu exact... Poate un an, doi. Sau poate pentru totdeauna daca nu te faci bine.
- Cum, stai asa, cum adica un an doi ?! Pentru totdeauna ? Stai putin, despre ce dracu' vorbesti ?
- Asta nu e un spital ca celelalte spitale. Acum esti in aripa de reanimare, insa peste o saptamana te mutam impreuna cu Alisa intr-o camera.
- Cine dracu' e Alisa ? Nu vreau cu nicio Alisa, nicaieri ! Vreau la mine acasa...
- Vera, tu ti-ai facut-o, cu mana ta. Acum trebuie sa suporti consecintele. Nu pot da acum un diagnostic dar e foarte grav ce faci, ce-ai facut, si ce obisnuiesti sa faci. Ai inteles ?

Nu, deci nu pot sa cred. Oamenii astia cred ca sunt nebuna ? Unde naiba am nimerit ? Nu, nu mi se poate intampla mie. Nu e normal, cineva trebuie sa nu-i lase sa-mi faca asta. O, Doamne, vreau sa mai incerc o data, si acum sa-mi iasa cum trebuie !!!
Sunt legata la maini. Ce-i cu bandajele astea ? M-am saturat, vreau sa fie un vis urat. Un cosmar. Nu, asta chiar nu mi se poate intampla mie... Stoarsa, stoarsa, stoarsa, stoarsa de viata... Acuma stiu, asta-i nenorocitul de Iad.

Sunt intr-un salon cu peretii foarte urati. Au culoarea aia specifica spitalului. Of, dintotdeauna am urat spitalele. Si acuma urmeaza sa locuiesc intr-unul ! Ce albastru deschis si neplacut. Sau poate-i asa doar in lumina asta care intra pe geam. Nu stiu cat o fi ceasul, dar pare sa fie dimineata. Una dintre diminetile alea frustrante, insorite pana la refuz, caniculare, melancolice... Macar nu sunt singura in situatia asta, mai vad un pat. Si e si ocupat... deci e bine. Ce moaca trista are tipa care doarme in el. Si ce par negru si frumos... Defapt e frumoasa cu totul, nu ca mine. Eu pun pariu ca arat ca naiba in momentul asta. Dar... ce-i in capu' meu ? Sunt intr-un spital de nebuni, bandajata la maini dupa ce mi-am taiat venele, sunt inchisa aici pentru tot restul vietii si eu ma gandesc la cum arat ?! Ok... se pare ca femeia aia avea dreptate.

- Hei !, Doamne, ce voce stearsa am. Hei... Ma auzi ? Alisa ? Tu esti Alisa ?

Alisa

Vreau sa scap de aici !!! Vreau sa ies din locul asta si sa zbier "libertate" ! Vreau sa fumez intr-un parc ca sa simt cum poluez singura, de una singura... singura, distrugand... singura sa fac ceva ! Sa insemn ceva pentru lumea asta populata exclusiv de nebuni ! Nu sunt nebuna ! Sunt un om normal intr-o comunitate unde bolile mintale sunt o lege nescrisa, fumez din tigara asta si nici nu-mi dau seama daca visez... Visez ca fumez, ori poate chiar asta se intampla ? Pai daca-ar fi realitate as recunoaste camera. Dar nu stiu unde sunt. Totul e prea alb ca sa pot analiza macar colturile peretilor. Gata, ma duc la un perete. Vreau sa-l zgarii si sa ma lovesc de el cat pot de tare, vreau sa-mi rup unghiile in var si sa ma fac toata alba ca sa pot sa zic de mine ca-s un nenorocit de inger ! De ce nu-l simt ?! Imi infig unghiile pana la carne in el si nu se rupe nimic, nimic nu cade si eu inger tot nu ma fac. Sunt undeva intre doua lumi, cu avocatii ambelor certandu-se pe tema mea, incercand sa-mi stabileasca mormantul sau moartea in decursul unei vieti intregi. Cantarind stangaci ce merit.

- Auuuuuuuuuu ! Fututi mortii ma-tii de idiot ! De ce-mi bagi teava aia pe gat ??
- Nu e o teava, Alisa. E o sonda, incercam sa scoatem chestiile alea din tine.
- Ce chestii ?! Ai innebunit ? Sa nu te mai prind ca-mi bagi cacatul ala pe gat ca te prind si ti-l bag in cur daca mai faci asta ! Iti jur, idiotule !
- Limbaj nepotrivit cu personalul, tulburari grave de comportament, 3 tentative de sinucidere pana la momentul actual, semne ale unui comportament antisocial, frica de oameni noi, paranoia...
- Ce pula mea tot indrugi acolo ?
- Alisa, te-au trimis aici la noi. Trebuie neaparat sa scoatem medicamentele astea din tine, iar pana acum nu am reusit decat in proportie de 70 %.
- Foarte bine, cretinilor ! Lasati-ma sa mor ! Doar asta am vrut, nu ?! Am vrut sa mor ca sa scap de jegosi ca voi, nu ca sa ma salveze un doctor slinos care sigur m-ar fute sau si-ar baga pula pe gatu' meu in locul unui tub idiot, ai priceput ?! Lasa-ma sa plec, vreau sa mor undeva unde sa nu fii tu prin preajma. Si nici vreun asistent din asta homosexual de p-aici !
- Nu poti sa pleci ! Ai tulburari psihice netratabile cu ajutorul unui simplu consult, nu te putem lasa sa pleci in stadiul asta ! Nu poti sa pleci !
- Cine esti tu, ma pula, sa-mi zici tu mie sa nu mai plec ???? Cine esti ? Jet in pizda ma-tii de aici si dezleaga-mi astea de la maini ! Acum am zis, ai inteles ?
- Nu suntem servitorii tai, Alisa. Iti facem un bine. Te salvam de tine insati. De ce ai vrut sa te sinucizi ?
- Ca sa mor, cap-sec ! Nu e de ajuns ?
- De ce ai vrea sa mori ?
- De pula sa ma treci strada, d-aia !
- Linisteste-te... Vom mai incerca o data cu sonda. Daca nu ne lasi o sa te punem sa-ti vomiti stomacul, ca pana acum. Nici asta nu ti-a convenit, asa-i ? Calmeaza-te, inchide ochii si gandeste-te la cel mai fericit moment din viata ta.

5 Iulie. Faceam dragoste in patul ala moale pe care nu-l mai incercasem pana acum... Mirosea a lacramioare dinspre buchetul proaspat cules din gradina de Sylvia. Am adormit in bratele lui si mi-a mangaiat cicatricile de pe incheietura mainii stangi. Ma iubea asa cum eram, fara sa-i pese ca si-o trage cu o bomba cu ceas ce ar putea in momentul urmator sa se arunce de pe fereastra sau sa-si taie venele din nou cu ajutorul lamei lui de ras...

Nu puteam sa vorbesc sau sa-mi misc mainile pentru ca erau paralizate de cele doua branule de la ambele brate. Ceva iesea din mine prin tubul ala semi-opac, si durea. Imi intorcea stomacul pe dos, imi venea sa-mi scot teava din gat si sa-i fut una doctorului si sa fug ! Dar oare eram in stare ? Ma analizam din exterior si vedeam totul derulandu-se cu o viteza infima, eu stand calma... in timp ce sonda plina de stomacul meu ma alunga pe mine paralizata de sufletul proaspat mort. Imi venea sa ma mai omor o data... Oare oamenii astia nu pricepeau ca eu vreau sa mor orice-ar fi ?

"Du-o intr-un salon, vreau sa fie supravegheata tot timpul. La baie sa fie insotita de doua asistente, iar dupa 4 zile de perfuzii o scoatem din pat. O sa poata sa stea si sa se imprieteneasca cu cea care tot acum a venit. Sa fie amandoua tinute sub observatie, nu vreau surprize neplacute, ok ?"
"Le pun pe amandoua in aceeasi camera ?"
"Da. Pe Alisa si pe... cum o chema ?"
"Vera."
"Camera 13, Alisa si Vera. Asa o sa ramana pentru urmatorul an. In caz ca nu se sinucide vreuna din ele si aducem pe alta."
"O seara placuta, domnule doctor. Acum dau un telefon si cer sa fie transportata..."
"Si... dupa tura... suna-ma. Am asteptat toata noaptea aia sa ma suni si n-ai facut-o. Sa nu ma dezamagesti, doar inca mai vrei sa lucrezi aici, nu-i asa ?"
"Am priceput, domnule doctor."

Eram cu ochii intredeschisi cand auzeam conversatia asta, tarata din imaginar intr-o realitate mocirloasa si invers. Ma vedeam murind, ma visam murind, defapt chiar muream... Era o combinatie intre toate cele. Stateam cu privirea atintita-n tavanul alb imaculat, imaginile cu mine zgariind peretii si lovindu-ma se accentuau, iar apoi lasau loc pentru raceala salii unde-mi pompau geluri in mine de cand ajunsesem. Pe prima branula un lichid transparent-albastrui, iar pe a doua unul care parea vascos (dar sunt sigura ca nu era), de culoare galbuie. Imi veneau numai imagini cu aurolaci, violuri, cutite si moarte in cap, ma mai trezeam apoi cu dureri de cap si de stomac, gatul imi era inrosit si ma durea de la sonda aia nenorocita, eram si pe jumatate adormita mai mereu... Cred ca si daca m-as fi chinuit si n-as fi avut acele alea bagate-n mine tot n-as fi reusit sa fac vreo miscare. Nu, nu prea cred. Am deschis ochii, i-am chiorat in stanga si-n dreapta si mi-am dat seama ca eram altundeva. O camera de un albastru foarte deschis, un bleu, mai rece si mai singuratica. Doar doua paturi. Unul pe care stateam eu, semi-moarta, si unul in care dormea o tipa cu parul roscat-inchis, cu bandaje groase la incheieturi... Si ei ii pompau in venele stoarse de viata niste lichide, insa de-o alta culoare fata de ale mele.

Facem nisip daca aduci tu pietre.

Era 5 dimineata si soarele inca nu rasarise. Cu spatele-ncalzit de doua perne albe stateam linistita cu cafeaua langa mine, citindu-mi mail-urile.
Stiam ca trebuie sa o sun pe Ana cat de curand dar era mult prea devreme si cu siguranta dormea. Trageam de timp cu nesimtire si incercam sa-mi termin canuta cu otrava... 5:06.
M-am dus in bucatarie pentru o alta portie si am pus apa la fiert. Am decis sa-i dau mesaj Anei ca sa nu o trezesc, asa o sa-l poata vedea mai incolo. M-am asezat pe scaun si am inceput, cu gesturi neindemanatice, sa scriu un mesaj dragut... "Facem nisip ?"
Mesajul initial era o invitatie codata pentru o mica escapada la mare, cum stiam ca-i place in perioada asta a anului. Anul trecut am fost impreuna si am cladit un castel imens, pe care Ana l-a numit "Nisip" din lipsa de inspiratie. Am cautat in agenda acoperita de piele visinie numarul ei, si intr-un final l-am gasit. Am tastat repede si am lasat telefonul sa cada pe jos in timp ce eu fugeam sa nu-mi dea cafeaua pe foc. Am auzit un "bip" firav, si stiam ca am primit un mesaj.
Cafeaua s-a rasturnat pe de-a intregul in toate coltisoarele pe care le curatasem cu o zi inainte, cat si pe pantaloni, pe maieu, imi oparise picioarele si papucii de casa noi, albi, pufosi... Am injurat de mama focului, dupa care, timp de jumatate de ora mi-am cautat telefonul in toata harababura pe care singura o creasem cu curatarea parchetului care ameninta sa se umfle.
Am cautat pe sub masa, printre scaune, pe sub frigider, pe sub pernele aruncate pe jos, prin hol... si, fara succes.
Soarele tocmai rasarise si m-am dus sa-mi fac un dus. M-am spalat pe dinti, m-am pieptanat, m-am imbracat intr-o fusta bej, comoda, si am plecat iar in cautarea telefonului. Dupa aproximativ 10 minute l-am gasit, aruncat pe sub aragaz, loc in care nu stiu cum naiba ar fi putut sa ajunga. L-am luat si i-am deschis clapeta rosie, iar un mesaj aparuse pe ecran, scris cu litere mici... "Daca aduci tu pietrele..." In partea de sus a mesajului scria numarul la care - spre surprinderea mea - trimisesem mesajul. M-am uitat cu repeziciune in agenda si am realizat ca nu era numarul Anei... nu era nici un numar pe care il cunosteam. Am verificat casuta de iesiri si am gasit aceleasi cifre scrise in dreptul celui trimis de mine... M-am panicat si am trimis repede un mesaj in care-mi ceream scuze ca am deranjat atat de devreme, si in care am explicat ca era pentru altcineva.

~

Era 8 seara iar soarele inca nu se ascunsese sub linia de orizont, insesizabila printre blocurile masive, inalte, care-mi ofereau de cand ma stiam privelistea zilnica. Nu vorbisem cu nimeni intreaga zi, mail-uri nu primeam, cafeaua era pe terminate si de foame nu-mi era foame. Stateam si pierdeam o alta zi de vara-n papucii de casa acum putin mai jigariti de la spalat. Tigara dupa tigara, si ele se duceau, se pierdeau in aerul din casa...
Ana nu raspunsese la mesajul pe care acum i-l trimisesem intr-un sfarsit ei... Sigur era ocupata cu noul ei sot. De cand s-a maritat, din iarna, nu prea mai avea timp sa vorbeasca cu mine. Parea la mii de kilometri departare chiar daca am fi putut sa ajungem destul de repede una la alta.
Din baie s-a auzit un "bip", iar eu m-am dus fericita sa vad daca-mi raspunsese ... Am deschis iar clapeta cu gesturi nervoase, si am ramas vag dezamagita cand nu i-am vazut numarul afisat... Insa mesajul era de la omul pe care-l deranjasem de dimineata cu nisipul... Zicea, in mesaj, ca vrea sa iesim la o cafea. Am ramas perplecsa de tupeul unora, am trantit clapeta la loc si m-am pus in pat intr-o pozitie destul de inconfortabila. Am atipit in sunetul unui "bip" si m-am trezit dimineata, cu hainele sifonate si cu parul ciufulit. Am cascat si am plecat spre bucatarie ca sa-mi caut tigarile si sa-mi fac o cafea. Apoi, dupa vreo 20 de minute, am mers in baie si am gasit telefonul al carui ecran palpaia. L-am ridicat de pe jos si am mai gasit un mesaj... "Probabil esti singura intr-un apartament excesiv de curat, iti bei cafeaua de 5 ori pe dimineata, te uiti la comedii romantice in speranta ca cineva sa te faca sa razi..."
A dat-o putin in bara cu filmele, dar in rest le ghicise pe toate. Cine era omul asta ???...
I-am raspuns cu o intrebare la care am primit un alt raspuns, si am ajuns sa vorbim prin mesaje doua saptamani la rand, ghicindu-ne stilul de viata prin cuvinte... Stiam ca e saten si ca are ochii caprui. Stiam ca poarta tricouri largi si ca are barba... Stiam ca e tanar si ca-i place fotografia. Stiam ca ar fi exact omul de care eu m-as indragosti... El stia despre mine ca eram o femeie singura si destul de plictisita de ce se-ntampla in jur, stia ca urasc stirile de la televizor si ca-mi verific mail-ul obsesiv. Stia ca fumez excesiv, iar eu stiam ca el face exact acelasi lucru.

~

Ne-am vazut dupa cele doua saptamani si am fost uimita sa vad ca era exact cum mi-l imaginam. Inalt, putin barbos, tanar, cu parul ciufulit, imbracat intr-un tricou alb, cu camera profesionala de facut poze atarnandu-i de gat. Avea un zambet calm si pervers in acelasi timp, combinatia aia pe care eu n-o mai gasisem decat in strafundul cutiutei cu dorinte referitoare la perfectiunea masculina. Un aer care nu se datora parfumului, ci doar lui. Era surprins placut sa ma vada, iar eu zambeam fara sa ma pot opri. Cred ca ochii imi sclipeau, de asta ii analiza el atat de atent...

- Deci ? Ai adus pietrele ?

Iarna nu mai dureaza...

"Au trecut 2 luni de la ultima ramasita de dragoste dintre noi. Am incercat sa o transform, metamorfozez, schimb... spune-i cum vrei. Iarna inca mai e. Inca e aici. Cabanuta din varful muntelui tot aici sta... Aici, in locul pe care n-ai reusit sa-l patrunzi nicicum. Nu vreau sa te blamez si nici sa-ti scot ochii cu asta.
Stiu ca nu merit ceva frumos, stiu. Intotdeauna am gresit sperand... Si culmea e ca niciodata n-o sa incetez sa sper. Niciodata. Eu chiar vreau sa fac ceva bun in lumea asta. Macar daca nu o sa schimb nimic si nimeni nu o sa ma citeze post-mortem, tot vreau sa stiu ca n-am trait degeaba.
Nu vreau sa-ti cer tie sa ma ajuti sa schimb lipsa de scantei... Am incercat cat am putut sa te iubesc cum pot eu mai bine. Cred c-am reusit.
Cineva te-a iubit, cineva ti-a zis "noapte buna" de fiecare data cand se punea in pat fredonand parti dintr-o neverosimila poveste. Poveste ? Am spus poveste ?
Am gresit... Poveste nu-i ce am avut noi, poveste o sa fie ce-o sa am eu.
Daca ar fi sa-i dai un sfat celui ce urmeaza acum, ce i-ai spune ? Sper doar sa nu mai trec printr-o alta dezamagire... pentru ca deja m-am saturat.
Stau de atata timp sa-mi numar pasii in drum spre casa intrebandu-ma oare la al catelea o sa intervii ca sa ma opresti din mers...
Roaga-te pentru mine daca poti, sau macar incearca. Te rog... Tu n-ai putea intelege, n-o sa stii niciodata ce sunt.
Sunt un diavol, dragul meu. Sunt o curva ieftina. Sunt o proasta. Sunt o parsiva. Sunt o nesimtita. Sunt o sentimentalista. Sunt cu nimic mai valoroasa decat tiganul ala pe care-l vezi acolo... acolo, la metrou ! Sta langa scarile rulante. Nu-l stii ? Canta aceeasi melodie la flaut de cand m-am indragostit eu de tine.
Imi pun pacatele pe masa si astept sa le arunci undeva... Sa ma scapi de ele, sau macar sa le duci undeva departe de mine. Cer iertare. Imi pare rau ca te-am speriat. Sunt un monstru. Si locul meu stii si tu prea bine ca nu-i aici. Sunt undeva intre doua lumi, prinsa-n lumini de lumanari ce imi dau viata ... Sunt cea care ar taia in carne vie si ar arunca ce nu-i place intr-un abis vesnic. Sunt nenorocita ce-a facut pacatul suprem.
Dar tu... tu esti altceva. Iarta-ma ca nu pot fi mai "umana" de-atat. Iarta-ma ca inca n-am invatat sa iubesc.
Gata, dragul meu ... Acum iarna nu mai e."

(...mai 2008)

Orbul insurat

Ca in fiecare nenorocita de dimineata, sutienul trebuia intors spre fata din cauza nepriceperii mele de a-l inchide. Dar acum eram cu un oarecare EL in casa, iar ideile personale despre perfectiune trebuiau toate puse laolalta si transferate-n corpul si hainele mele. Nu stiam nici daca-mi place EL, voiam doar sa mai fiu o data-n viata perfecta, infrumusetata de gemetele unui tip mult mai mare decat mine... Barbat, ma rog...
Imi e greu sa-i numesc barbati... Stii tu, pe unii dintre ei. Toti parca sunt copia xerox a unui pustan pe care l-am intalnit cu multi ani in urma. Am 21 de ani si eu tot nu pot sa scap de el.

Imi ridic maieul alb de pe jos si raman ca de obicei oripilata de praful care s-a adunat pe el... Cam astea sunt momentele in care-mi dau seama ca trebuie sa mai fac curatenie din cand in cand, chiar daca apartamentu-i inchiriat... asta nu inseamna ca vin proprietarii in fiecare saptamana sa spele pe jos !

Sunt atat de plictisita de imaginea pe care EL mi-a evocat-o o noapte intreaga incat nici nu mai am nevoie sa ma uit in oglinda. Stiu, da... Am un par negru si fin, cu firicele reflectate intr-un albastru stralucitor... Buzele mele sunt calde, moi, numai bune de muscat. Am niste unghii taiate intr-o forma perfecta, puternice, perfecte pentru dezvirginarea de carne barbateasca prin zgarieturi adanci, niste sani frumosi si fermi... Am picioare frumoase, da, stiu... Si clavicula iesita-n evidenta prin orice maieu larg sau tricou gri de-al meu...

Il vad pe Orb pasind timid in camera. Deja plictisita peste masura il intreb ce mai vrea. Orbul raspunde cu un zambet...
- Credeam ca ne bem cafeaua impreuna...
- Nu beau cafea, il mint.
- Atunci de ce ai atat de multa cafea in casa ? Ce faci cu ea ?
- E pentru prietena mea cea mai buna. De multe ori vine si sta cu mine.
- Ah... Ok. Atunci, aaa, mergem sa luam micul dejun in oras ?
- N-am timp. Am cursuri de la 1.
- E 1.
- Pai am intarziat !
- Faci asta de obicei ?
- Da, si-mi place. Am ajuns sa-mi permit. Tu cum faci, intarzii la servici ?
- Sunt jurnalist si scriu de acasa de la laptop.
- Ce comod...
- Sunt lenes, blame me.
- N-am de ce. Si eu sunt la fel. Din pacate la Medicina e nitel mai dificil...
- Esti la Medicina ?
- Nu stiai asta ? Credeam ca te prinzi...

Rade. Rasul lui e atat de stupid incat ma face sa-mi dau palme ca l-am luat din bar la mine acasa. Statea acolo singur, cu o sticla de vodca... Atat de singur incat mi s-a facut mila. Parea un barbat in plina criza de personalitate, vulnerabil.
M-am dus la el si am intrat in vorba. Am aflat ca e insurat, ca-i plac filmele de groaza si ca-i place sa scrie. Boing ! Asta era semnul de care aveam nevoie... Mereu am avut un fel de slabiciune pentru artisti...

- Acum pleaca te rog. Te asteapta sotia.