Din ce-mi amintesc...

Acum, dupa mult timp, simt ca si daca nu as face alegerea potrivita, totul oricum ar fi in favoarea fericirii mele... Nu stiu, nu-mi imaginez si nici nu vreau sa-mi dau seama de ce e corect, mi-ar placea doar sa actionez intr-un sfarsit... Poate te voi uita, poate te voi strange in brate, poate voi aparea cu mult-visata briosa la tine, sau poate ca nu-ti voi mai da niciun semn. Am riscat pana acum, oare merita sa incetez ? Nu vreau sa urmez niciun exemplu, vreau sa fiu in continuare ce stiu mai bine... vreau sa fiu in continuare eu.
Imi voi lasa amintirile sa mi se scurga din cap, si asa o sa-ti uit atingerile. Te voi astepta pe o banca si o sa ma uit la tine cum te apropii. Nu ma voi ridica, o sa te las sa te asezi langa mine. Nu voi scoate nici macar un cuvant, voi pleca usor, la fel cum am plecat din vietile tuturor. Oare cine-i pasagerul ?
M-am plictisit de atatea intrebari... pana la urma stiu totul cu siguranta. Intrebarile nu-si mai au rostul... Ma faci sa ma pierd...
Si daca am crea o poveste din tot ? Ar ramane o clatita singuratica, cu o glazura albastra. O mancare thailandeza cu gust amar. Un sentiment de pasager pe o patura murdarita de un ceai cald... si o anumita zi. Litere si manechine, sentimente de inutilitate si 3 relatii. Multe beri, multi "Te Iubesc", multe melodii si o blonda. O scrisoare si o cenusa. O ploaie rece cu stropii ca flegmele si zece unghii rosii. Haotic, de nedeslusit... Ar fi mai dureros decat o taietura sa o scriu. Mai dureros decat taietura aia urmata de orgasme, mai dureros decat niste degete rupte la o atingere tandra. Nebunie curata, straniu acoperita de un simplu calator al carui nume nu l-as cunoaste. Metrouri...
Si astfel se va repeta la nesfarsit.

(septembrie 2008)

Anna

Casa alba se ridica impunator in fata gardurilor scunde, negre. Lumina soarelui de August se reflecta in geamurile atat de curate incat jaluzelele interioare se zareau prin ele. Niste copaci cu ramurile in plus taiate, pomi fructiferi ce emanau savoarea celei mai roditoare veri din istorie. Gradina era plina de flori multicolore, asezate in jurul a doua banci albe. Un leagan vechi, ruginit era pozitionat in spatele gradinei, ascuns cu migala de un gard viu.
Anna respira aerul prafuit si inchidea ochii lent pentru ca apoi sa bata sfioasa la usa la fel de neagra ca gardul... Acum ca avea 40 de ani se intreba daca locul care-i oferea inspiratie pentru scrieri inca de mica era in paragina, se intreba daca mama ei pastrase leaganul. Era acolo, ascuns, la fel ca amintirea ei in viata familiei care-o renegase. Iar locul arata perfect, ca de obicei.
Mamei ei nu-i statea in fire sa planteze flori, asta era primul semnal de alarma. De ce ar planta maica-sa flori din moment ce le uraste ? De ce-ar fi cumparat o parcela mica de pamant in plus, doar pentru niste flori si doua banci ?! Aveau cam aceleasi gusturi, gradinile haotice cu aer de basm mereu le-au atras pe amandoua. Niciodata cu flori. Lumea se intreba cum de Anna s-a schimbat asa mult, de ce o luase pe alte carari cand era un simplu afluent al mamei ei...
Renegarea era perfect logica pentru cei apropiati. Anna decisese sa devina scriitoare, fiind indragostita de la 8 ani de literatura. Incepuse cu poezii, apoi se transfera in diferite povesti, sub pseudonime, si isi punea la punct idei pentru romane. Mereu in cautarea a unor carti noi, mereu in cautarea a noi universuri in care sa se desfasoare. Amandoi parintii ei erau avocati, mama ei nu suporta arta, desi iubea ciudatul... Ura viata boema si artistii. Tatal ei a murit cand Anna avea 6 ani, deci nu prea isi amintea mare lucru de el. Stia doar ca avea parul ca taciunele si ochii albastri. Ca-i placea sa fumeze pipa si ca isi pierdea vremea facand decoratiuni interioare pentru casa.
Era iar acolo, la usa neagra cu vizor inconjurat de forme dubioase din argint. A batut la usa de 2 ori, iar dinauntru se auzea un zgomot infundat. Oare mama ei mergea cu carje ? Daca ii era greu sa se deplaseze ? Un barbat tanar, la vreo 30 de ani deschise usa. I-a zambit Annei si a intrebat-o daca o poate ajuta cu ceva. Nu stia ce sa zica, tematoare a facut o grimasa si a vorbit.
- Unde e mama ?
- Aaa, nu prea stiu... despre ce vorbiti... Pe cine cautati ?
- Pe mama mea, Maria !
- Nu cunosc nicio Maria care sa locuiasca aici... Imi pare rau.
- Cum adica nu cunoasteti nicio Maria ? Ea locuieste aici !
- Doamna, aici locuiesc eu alaturi de sotia mea. Credeti-ma pe cuvant, daca vreti puteti sa veniti sa controlati casa.
- Cine a locuit aici inainte de dumneavoastra ?
- M-am mutat aici acum 3 ani. Inainte locuia o doamna batrana, putin senila, care citea mult. Nu prea mai stiu nimic... Asta e tot ce-mi amintesc.
- O chema Maria cumva ?
- Nu mai retin, imi pare rau, am o memorie proasta...
- Ce s-a intamplat cu ea ?
- Sunteti vreo ruda de-a ei ?
- Sunt fiica ei.
- Doamna... Imi pare extrem de rau sa va anunt... Dar mama dumneavoastra a murit la cateva luni dupa ce a plecat de aici... De asta s-a si mutat. Era singura, nu putea sa aiba grija de o casa asa mare, si simtea ca-i vine sfarsitul... A pus-o spre vanzare si a zis ca nu are cui sa o lase... Imi pare rau... S-a mutat intr-un apartament micut, in Constanta. Cred ca-i placea marea...
- Aaa... Ok... Va multumesc... La... La revedere.

"A murit singura ! A murit privind marea, a murit senila !!! A murit intr-un apartament mic, nu in patul ei alb si moale. A murit fara ca eu s-o vad... a murit..."

Rendez-vous

- M-am schimbat, sa stii. Nu cred ca ti-ar mai placea de mine acum...
- Ai aceleasi buze, aceeasi piele, acelasi zambet... sau nu vad eu bine ?
- Inceteaza, chiar m-am schimbat.
- Nu mai zambesti ?
- Oh, ba da... Zambesc. Uite, acum, de exemplu. Nu vezi bine ?
- De ce zambesti ? Ti-e dor ?...
- Ma amuzi... de asta zambesc. Si nu, nu mi-e dor.
- Nu ti-e dor de serile noastre? De ciocolata calda ? De cum ne ziceam la ureche "te iubesc" ? Nu ti-e dor de filmele proaste si de cum stateam vara pe balcon ?
- De ce mi-ar fi dor de balconul meu, nu-l vad zilnic ? Si ciocolata calda sa stii ca pot sa-mi fac oricand.
- Nu mai sunt eu acolo...
- Esti un narcisist. Acum e altcineva acolo, unul mai putin enervant decat tine... Ha, uite ca mi s-a facut dintr-o data dor de balconul meu, asa ca nu o sa mai stau la masa asta. Prefer sa fumez o tigara si sa ma uit la alte blocuri ceausiste.
- Acum o sa pleci, nu ?
- Evident.
- Previzibila... Mereu ai fost previzibila.
- M-am schimbat. Hai, pa.

~

Linia orizontului se intrezarea printre blocurile asemeni unor cutii de chibrituri... dreptunghiulare, maronii, de carton, parca gata sa cada oricand... Din sufragerie se auzeau versuri in spaniola ale unei melodii pe care de obicei o asculta cu el. Pe masuta de plastic erau asezate frumos cana cu ciocolata calda si tigarile. Soarele se lasa in jos, invelind-o intr-o lumina portocalie... Era singura pe balconul ala, in blocul ala, in orasul ala si in Universul ala. Ori asta ori nu vedea ea bine...

Iarna dureaza 2 ani (2)

Sunetul jocului de biliard devenise insuportabil iar aerul se racise in camera imensa tapetata cu oglinzi. Chipul de care ea era fascinata arunca cate-un zambet ascuns dupa firele ondulate de par negru. Parul ala negru care mirosea a cirese, a zmeura, a portocale, a sapun, a curat, a transpiratie...
- Mergem ?
- Eu cum ajung acasa ?
- Te duc la metrou.
- Ok...
Intr-un colt uitat al Bucurestiului se simtea iar fericita doar datorita simplei lui prezente. Buzele scoase in evidenta de alunita amplasata strategic pe barbie erau fine ca intotdeauna, mirosul lui era la fel de dulce...
Iesisera afara si ploaia le uda fiecare particica de material din haine, iar parul lor negru imbibat cu apa le stralucea in reflexe albastrii. Obrajii le erau uzi, hanoracele desfacute. Nimic nu se compara cu o ploaie de primavara !
Alergau prin balti si se tineau de mana, se priveau din cand in cand, iar cand privirile se intersectau ei iar zambeau. El cu alunita specifica oferindu-i un plus de farmec, ea cu dintii albi de care era el era atat de indragostit. Amandoi fumau Lucky Strike si obisnuiau sa bea bere impreuna. Isi zambeau frumos si se certau pe calitati si complimente. Se sarutau in plina strada si cereau tigari de la straini. Zaceau pe banci ore intregi si priveau oamenii... Viata trecea imperceptibil pe langa ei, completandu-si reciproc prezentul si uitand cu totul de trecut.
Prin aerul gri si printre stropii de ploaie se intrezarea un "M"... Se adapostisera inauntru, pe scari, si incepura sa povesteasca. El nu voia s-o lase sa plece inca... Ea era trista deoarece-si imagina ca pentru el totul nu-i decat o joaca de copii... Viata nu putea sa-si schimbe cursul numai pentru un sentiment, ploaia nu ar fi putut sa inceteze doar pentru ca ei sa mai ramana la o cafea-n oras...
- Ce ai ?
- Nimic.
- Ba ai ceva... spune ce.
- Nu am nimic.
- Te cunosc si stiu ca ai ceva.
- Lasa-ma in pace. Nu ma cunosti.
- De ce nu vorbesti cu mine ?
- M-am saturat.
Cobora scarile fugind, iar el ramasese in urma pe acel fundal ploios, alimentandu-si frica. Ea se indeparta cu lacrimi pe fata, lacrimi sarate combinate cu o ploaie dulce... S-a oprit si a privit ce a lasat in urma... El plecase.
Niciodata nu si-a imaginat ca o sa plece atat de usor, ca o sa lase magia sa moara fara sa intervina... Simtea cum impulsurile ii controleaza incet-incet fiecare miscare si nu putea sa intervina in proces. Dupa cateva secunde se trezi fugind dupa el, iesind de la metrou in ploaia care parca era mai rece. S-a uitat in dreapta si nu l-a vazut. Apoi s-a uitat in stanga... se zarea undeva in departare, deplasandu-se incet cu capul aplecat.
L-a strigat, iar el si-a intors privirea. A fugit in bratele lui si a inceput sa planga. A murmurat un "imi pare rau..." si l-a strans in brate puternic, mai puternic ca niciodata...
Doi oameni uzi la marginea Bucurestiului care se imbratisau in mijlocul trotuarului. Imaginea pe care ea a aparat-o cu orice pret, locul in care evada adeseori...
Dupa cateva minute se intorcea cu pasi micuti spre metrou, singura... Zambea, iar bluza gri se udase in totalitate... Simtea racoarea-n piele si umezeala-n suflet. Si-a dat bretonul pe spate, fara sa-i mai pese de nimic. Ploaia se oprise...

Cusca...

Sunt iar inchisa in cusca timpului. Locul unde evadez, obligata apoi sa raman cu gandurile mele inramate cu spini. Un tablou ce nu se demodeaza niciodata. Arta pura.
In toate figurile prostesti care nu-mi transmit decat scarba devin un pasager tacut... E mai interesant sa privesc becul decat sa ascult cate-un banc sec, iar evadez...
Masa de culoarea mahonului e murdarita de scrum, pata rosie devine vizibila, iar parul meu isi gaseste din nou locul in camera intunecoasa cu muzica electro. Oameni dansand, toti parca in acelasi ritm plicticos, insotiti de aerul pe care si l-au creat doar cu ajutorul parfumului ! Pete de culoare sunt storcite de peretii bej, o lovitura care m-a paralizat... In amorteala imi gaseam dorinta, trageam de ea la propriu si ii largeam tricoul ud de transpiratie. Ma lipeam de el si ma credeam o norocoasa, una naiva ... prea amortita pentru un gand la ziua insotita de regrete de dupa.
Onduleurile ratate nu ma preschimbau, zambetul fals care reusea mereu sa minta acum era insesizabil in amorteala... Ciudat dar adevarat, ma simteam bine. Eram o norocoasa. In momentul ala nu-mi sesizam naivitatea, nu-mi realizam cu adevarat dorinta, eram o mica impulsiva. Palme, zgarieturi, culori, piele, inabuseala... Scartaiau ca o clanta stricata in mintea mea, inchideam ochii si evadam in acelasi loc, in acelasi moment. Unul fara zgomote, fara insotitorii falsi carora le zambisem mai devreme...
Masa de culoarea mahonului era mai stralucitoare, ca si cum cineva ar fi dat-o cu lac pana sa ajungem noi acolo. Peretii erau luminati de farurile de afara, claxoanele se auzeau surd... O liniste de vid in sentimentul de claustrofobie... Parfumurile se transformasera in aer, stapanii lor se evaporasera in neant iar eu simteam pe limba gustul dulceag de primavara... Cu perdeaua trasa de spirite sclavagiste care nu voiau decat sa ne faca pe plac, ma simteam ca o papadie care-si elibera incet puful, se descoperea in camera subtil ascunsa de alte miresme... Ritmurile erau doar ale corpurilor noastre ... intinse pe masa lacuita unde pata rosie care ma invaluise pana acum isi urma cursul catre spini. Intre fericirea suprema si durere gata sa izbucneasca, camera era alta... Luminile incepeau sa zbiere, iar sunetul masinilor ma orbea. Neconcordanta miscarilor crease un dezechilibru, ma trantise la pamant alaturi de spiritele ce cadeau odata cu mine... Masa asezata acum vertical zbura deasupra mea si aburi gri de o acreala deosebita se metamorfozau in pahare si scrum... Placerea de dragul dorintei era in intuneric.
Am fost trezita cu brutalitate la realitatea bej cu mereu acelasi ritm... Si tot ce puteam sa simt era gustul amarui al spiritelor sclavagiste transformate-n fumul adunat in mine...

Flashback

Asta-i momentul in care spun de ce mi-e dor, nu-i asa ?
Mi-e dor de rutina noastra de vineri seara, de mereu aceleasi melodii, de gandurile pierdute cu timpul si de cafeaua pe care obisnuiam sa o prepar mai tare. Mi-e dor de diminetile noastre cu pizza si de discutiile pana la rasaritul soarelui. De rasul isteric si de gafele la care mereu participai... Nu stiu cum se face, draga mea, dar mereu, in orice, tu mi-ai fost alaturi. Mereu m-ai ambitionat si mi-ai spus ca o sa fie bine... Oare acum, daca m-ai vedea, ai fi mandra de mine ? Mi-ai spune "Bravo !" sau m-ai injura ?
Obisnuiam sa ne cream universul nostru, sa sfidam cu nesimtire realul si sa ne imaginam zburand peste blocurile astea gri... Ne vedeam in posturi penibile la o masa mare de lemn. Oare unde esti acum ? Sigur casatorita, sigur undeva printr-un coltisor elegant al lumii de care eu n-am auzit. Parca te vad, la casa aia mult-visata, cu cei doi copii perfecti... Cu parul tau mereu drept in vant si un sot destept. Cred ca ai ajuns designer... probabil ti-ai inventat stilul propriu de asorteuri fara diferenta de nuanta, cum numai tu cu simtul tau obsesivo-compulsiv poti.
Ai participat cu mine la lupta, ai fost acolo si mi-ai insuflat curaj... Intotdeauna mi-l asumam si ma simteam invingatoare. Pun pariu ca daca ne-am fi jucat table m-ai fi lasat sa castig doar pentru ca stii ca nu-mi place sa pierd... Conteaza ca nu stim jocul ?
Imi amintesc de aeroporturi, de banci, de un aer familiar care acum mi-a disparut cu totul... Nici cu mine nu ma mai simt "eu"... Incepe sa-mi lipseasca sa te aud cum zbieri dupa mine prin casa pentru ca apoi sa ma pui sa-ti fac sandwich-uri. Chiar daca le faceam la oboseala, chiar daca puneam prea mult unt, tu mereu ziceai ca-ti place si mai cereai.
Impreuna mancam tocanita si ne placea sa dam party-uri in cadru restrans. Mereu ti-ai dorit sa ajungem in Bora Bora, ai gasit sfori si ai tras de ele, m-ai tarat dupa tine in lumea ta imaginara, imperfecta. Nu cred ca ti-am multumit vreodata...
A trecut atata timp... Am momente in care dorul este insuportabil, dar tac... Am invatat sa tac. Uneori imi vine sa iau un termos si sa plec in lumea larga, sa te caut. Nu cred ca m-ai mai recunoaste, nu cred ca ai vrea sa fii deranjata. Sunt tare curioasa daca te-ai schimbat... Oare chiar esti acea mama care-si invata copii sa fumeze ? Mi-e tare dor de camara ta mereu plina de bunatati, de piureul incalzit cu un ingredient "secret" aflat de la bunica ta... Mi-e dor sa vorbim la telefon cu orele si sa ne aducem aminte de vremurile in care eram mici... Sa avem seri Texas si sa fim "blonda si roscata"...
Ma intreb oare ce culoare te-ai vopsit in cap. Si daca mai mergi la acelasi lant de saloane... Of, tu mereu erai aranjata, eu mereu eram cea nepasatoare.
Am o idee. Hai la veveritza, in 5. Aduc eu termosul si ne bem cafeaua. Vorbim despre reincarnare si ne jucam cu copiii. Ce vorbesc ? Nu... ii aducem pe ai nostri, poate s-ar intelege...

Hai te rog ... O sa fiu acolo.

Biletul

Imi priveam in oglinda imaginea de femeie eleganta, care-si poarta perlele in urechile mici si fine.
M-am pieptanat, am oftat, m-am gandit la consecinte. Imi dadeam seama pentru a 10a oara ca fac ceea ce trebuie. Parfumata, pieptanata, cu cerceii si accesoriile la locul lor... Totul se potrivea perfect cu muzica clasica de pe fundal, armonie perfecta intre dezamagire, suferinta si frica.
Mi-am luat geanta si am plecat. Nu stiam pe unde aveam sa o iau ca sa ajung acolo, nu stiam daca ar fi fost mai bine sa stau locului si sa evit o posibila situatie penibila. Nu-mi pasa. Imi doream din toata inima doar sa mai bat la acea usa o data... Etajul 1, penultima de pe stanga. Vizavi de locul cu poze si quote-uri. Imaginea imi era intacta in minte, parca puteam sa derulez inainte si sa vad scena...
- Ma scuzati ca am intarziat... 7 luni.
Totul era la locul lui pentru prima oara in viata mea. De obicei imi placea sa ma complic si sa preschimb prezentul in ceva haotic si de neinteles... Acum am priceput defapt care e adevaratul echilibru...
Tramvaiul (mijlocul de transport pe care l-am ales pana la urma) scartaia, iar rugina parca inghitea toate sufletele din el. Oamenii aia tristi pe care-i vedeam numai la metrou, toti trasi la xerox, omniprezenti... Sentimentul de frica se instala in mine cu fiecare secunda, respiram sacadat, nici timp sau chef de muzica nu aveam. Oamenii din jur ma priveau, iar eu le raspundeam cu un zambet. N-a mai fost loc de clisee stupide sau ganduri culese aiurea. Eram eu, cea care le zambea tuturor... Imi doream sa mi se raspandeasca frica-n barele reci de metal, vroiam doar sa uit de ce sunt acolo si sa merg pana la capat de linie.
Uitasem la ce statie trebuia sa cobor, si, desigur... am coborat dupa statia care trebuia. Nu ma interesa asta... Mai contau 5 minute cand am intarziat mai mult de jumatate de an ?!
Stazile fosneau si scoteau sunete ciudate, parca-ar fi vrut sa ma inghita ca sa nu mai ajung... Masinile circulau la fel de haotic ca intotdeauna... O femeie cu fular rosu si geaca imblanita mi-a zambit, dar eu, pierduta in propria-mi actiune am fost prea ocupata cu mersul ca sa-i zambesc inapoi. Vantul era deja de nesuportat, masinile prea galagioase, iar eu aveam nevoie de o tigara... Imi scot pachetul si caut nerabdatoare o bricheta. Imi aprind cu greutate tigara, ma opresc in mijlocul strazii iar vantul imi intoarce parul pe spate...

~

Incet-incet mersul nu mai ma obosea, masinile parca faceau liniste pentru un copil adancit in lumea somnului... Batranii ma analizau, iar mie nu mai imi era atat de frica... Abia asteptam sa calc in sala aia cu desene Ceausiste pe pereti si sa simt miros de cafea ! Sa intru in fumul de Kent lung si sa nu-mi mai vina sa deschid geamul...
In apusul Bucurestean, eu pentru prima data imi gaseam locul...
Si am vazut-o. Cladirea alba, veche, supranumita "Palat", care duhnea a viata boema si tigari. Ajung pe scarile albe, privesc in urma, spun un "Doamne-ajuta" si urc. Mirosul ala de nedescris din serile de sambata cand asteptam cu Metallica revarsandu-se din casti... Mirosul de marti dimineata, cu ochii umflati de somn... Mirosul de trecut, un trecut care acum ma apasa atat de tare incat vreau sa-l readuc in prezent... E chiar totul pierdut ?!
Etajul 1, penultima usa, vizavi de colajul cu poze innoit in fiecare an. Voci de copii entuziasmati de festivitatea din sala de teatru... Usa aia.
Bat o data, bat de doua ori... de 3 ori. Muschii fetei mi s-au relaxat a dezamagire, cu ochii pierduti imi priveam unica sansa murind... stiam ca n-o sa ma intorc maine. Asta era momentul, si l-am pierdut... Dintre toate intarzierile mele, asta era cea mai dificila de suportat.
Ma intorc si vad pozele cu colegii mei... Fete zambitoare, domnul profesor, malul marii, citatul "Lasa naibii totul si mergi...", totul era acolo, la locul lui... mai putin sansa mea de a completa acel "tot".
Lacrimi imi inundau chipul si simteam in sfarsit ca ma descarc dupa atata timp... Toata durerea explodase, iar eu ma aflam intr-un loc unde nu mai puteam sa fug de mine... Eram acolo, pe chipurile colegilor mei... Carmen, Eugen, Dana, Nora, Tonia... Imi venea sa le scot poza din rama de lemn si sa le zbier in fata "Va Iubesc !". Sa sparg usa si sa-i gasesc din nou acolo, pe jos, in mirosul ispititor de cafea... Cu hainele aruncate aiurea si un profesor pe care eu l-am iubit asa mult...
M-am asezat si am asteptat. Nu conta ca am vazut orarul si ca terminasera cursurile de mult... Eram acolo si voiam sa gust din sentimentul ala cat sa-mi ajunga... Stiam ca maine n-o sa ma intorc. Au trecut 3 oameni, toti privind suspicios o bruneta care statea, plangand, langa niste poze.
Se auzeau picaturi de apa trosnindu-se de cimentul de pe jos pe scari, cateva bubuituri provocate de femeia de serviciu care cara gunoiul... Chiar totul era la locul lui.
Dupa 10 minute a aparut un domn pe care-l stiam. Era prieten cu dom' profesor si venea destul de des la cursuri sa-l salute. El m-a ajutat sa fac rost de o surubelnita in timpul unui exercitiu in care trebuia sa repar un telefon vechi. L-am intrebat, fericita, daca-si aminteste de mine si daca stie ceva de domnul Virgil. M-a privit ciudat pentru o clipa, apoi mi-a zis, simplu "Domnul Virgil va fi aici maine de la ora 12." si a plecat...
Fara sa gandesc prea mult, cu lacrimile uscate pe fata, imi scot caietul universal din geanta si rup o foaie mica - voiam sa-l anunt ca am fost acolo - ... (ca doar maine stiam ca n-am sa ma intorc).
Am rupt-o prost si, in semn de respect, am mai rupt una, intreaga.

Pentru domnul profesor Virgil...

Nu stiu daca va mai amintiti de mine... Ma cheama Oana si am petrecut un an in cadrul cursurilor dumneavoastra. Voiam sa va spun ca am fost ieri pe aici in speranta de a va gasi, dar nu am avut noroc... Ma simt teribil pentru ca am renuntat, si mi-am pus de multe ori in gand sa revin, dar m-am gandit ca ar fi prea tarziu...
Apoi, ieri... Am ajuns la concluzia ca e mai bine mai tarziu decat niciodata.
M-am interesat si am aflat ca veti fi astazi aici, in decursul orei de 12 la pranz... O sa fiu aici ca sa va vorbesc... Imi este foarte dor de cursuri, ati insemnat enorm pentru mine si imi cer scuze ca v-am dezamagit si ca am renuntat ca o lasa... Ma scuzati ca am intarziat asa mult...
(Iertati-mi calitatea biletului, dar am vrut doar sa va anunt ca am trecut pe aici si ca imi este foarte dor...)
PS: Pozele de pe hol sunt superbe.

Am impaturit foaia, am patat-o cu lacrimi si m-am hotarat sa o bag pe sub usa... Doar avea sa fie gasita, nu-mi pasa cine o sa faca asta. Conta doar sa o citeasca el... M-am chinuit cu presul, am izbavit actiunea si am plecat cu pasi repezi si lacrimi pe obraji. Mirosul de trecut iar imi inunda narile, ii priveam pe cei mici cum alearga si cum se lasau implorati de bunici sa participe la diferite cursuri... "O sa ajungeti si voi sa plangeti la usi intr-o zi...".

~

Am lasat in urma biletul, am pornit la drum, am zambit. Vantul imi batea in fata intr-un mod deloc deranjant... N-am mai luat tramvaiul. Nici taxiul. Nici metroul. Nici autobuzul. Am lasat naibii totul si am mers ! Pe langa parc, in lumina felinarelor, din casti se auzea incet "Against the grain, against the odds, I'll rise and I won't trip again...".

Pana la urma nu m-am intors.

Iarna dureaza 2 ani (1)

"In timpul liber se visa pe o scena neagra, cu o cortina visinie elegant aranjata deasupra crestetului ei. Se visa spunandu-si replica pe un scaun din lemn masiv, cu o tigara in mana, dezbracand fiecare spectator cu privirea... Cu mintea indesata de ganduri, proiectandu-si in cap imagini cu ei facand sex salbatic.
2007: Tacuta, plictisindu-se intr-un pub, cu o Cola rece, mult prea rece pentru frigul de afara in mana. La masa erau 4 oameni. Ea, Mihaela, iubitul Mihaelei si un coleg de clasa caruia nu ii daduse importanta pana in momentul respectiv.
Muzica proasta ii rasuna in urechi, ii forta timpanele si o forta pe ea, intr-un mod inexplicabil, sa stea locului ... obligata de lene si de frigul care i-ar intepa sufletul in drumul ei spre casa a mai luat o gura de suc. Zambetul mecanic era la locul lui, iar pustoaica se simtea ca un exponat in fata privirilor curioase ale colegului care se credea norocos in locul acela obscur.
Din lipsa de ocupatie l-a sarutat, s-a jucat cu limba lui si i-a privit pe ascuns ochii, ca sa vada daca-i are inchisi. Ochii nu doar ca-i tinea strasi... ii sufoca. Arata ca si cum ceva i-ar fi provocat durere. Comisurile i se lungeau in timpul sarutului, zambea si se infrupta din gustul ei dulce de Cola..."