La o revedere apropiata...

Voi lua o mica pauza de la scris. O sa-ncep sa traiesc cu adevarat si sa ma bucur pentru mine, sa nu-i mai bucur pe altii cu ceea ce-am trait. Sunt fericita, nu am nevoie de nimic din partea nimanui si nu-mi doresc mai mult decat am deja. Va trimite bezele din universul ei perfect, domnisoara Zu.
Plutesc... iar cand plutesti cuvintele nu mai conteaza.
Au revoir !

Du-te iar...

Du-te... Pleaca si lasa-ma uitata de timp, fara luna sau anotimp, temperatura sau parfum... Lasa-ma sa zbor ca o fantoma intre universuri, sa ii vizitez pe cei dragi mie si sa-ti fiu steaua norocoasa. Sa-ti suflu fericire-n cale, sa te umplu cu voie buna dintr-un etern gand ce-l am pentru tine. Du-te... lasa-ma sa mor. Sa ma chinui, sa plang, sa imi smulg fire de par negru din scalp si sa ma doara. Sa nu-mi mai amintesc de beri si rasete, lacrimi pe melodii-n acorduri de chitara... Lasa-ma sa fiu efemera, sa ma evapor din calea ta si sa ma dispersez in lustra de la tine din camera. Sa-ti luminez corpul noaptea cand te pui in pat, sa te ating fin cu urme de lumina-n par... Sa ma misc, sa fug, sa fac tot ce mi-am dorit vreodata. Sa evadez, sa nu mai scriu, sa te iubesc pana-mi cade inima pe asfalt in farame mici, maturata de praf si de gunoaie...
Lasa-ma sa te iubesc de la distanta, te las sa piei din calea mea. Te eliberez precum un crescator de porumbei il lasa pe unul dintre ei sa zboare cu un biletel legat de piciorusul drept... Ar spune tot ce n-am zis vreodata, te-ar complimenta cum n-am vrut niciodata sa o fac; ti-ar oferi o crema pentru vanatai si ti-ar gati intr-o dimineata. Te-ar iubi si s-ar deschide ca o carte, cartea ta preferata. Citeste-ma printre randuri pagina cu pagina, metafora cu imagine, amintire cu suspin... Iubeste-mi amintirea daca eu nu pot sa fiu iubita. Iubeste, iubeste, iubeste ! Iubeste tot ce-ti sare-n ochi si-ti iese-n cale, iubeste-ti timpul si nu uita de ce-a fost rau. Nu uita de suferinta, curmati-o cu o insemnare adanca in piele. Uraste-ma, sau macar spune-mi ca ma urasti.
Nu uita de ce-a murit, mereu pretuieste ce va urma sa prinda viata. Iubeste... Traieste cu fiecare celula, cat si pentru mine... Si dupa citeste-ma iar... Si iar, si iar... Pana cand paginile vor arde iar eu voi renaste din cenusa lor. Si-apoi iar du-te...

In cautarea fericirii...

Am intalnit fericirea plimbandu-ma cu bicicleta pe un drum de tara al unui un deal insorit, incercand sa ajung la o destinatie pe care simteam din interior ca o am...
Am deschis poarta gardului, am pasit inauntru si am zarit o casa simpla, modesta. Ceva ma atragea catre usa de la intrare, dar nu constientizam ce anume. Am pus mana pe clanta si am intrat. Inauntru erau in jur de 6 oameni care pareau sa ma astepte dintotdeauna. M-a intampinat o femeie cam de varsta a doua, cu parul vopsit intr-un roscat inchis, tunsa scurt. Mi-a spus pe nume si m-a servit cu prajituri, iar eu ma simteam mai acasa decat in orice casa... Pe canapeaua galbena din sufragerie stateau 4 oameni, iar toti ma priveau fericiti. Mi-au spus ca ma asteapta de ceva vreme, stand acolo, si ca am intarziat. Eu zambeam politicos si nu stiam ce sa le spun... Initial am crezut ca e o greseala, ca ma confundau, ca nu sunt eu acea Oana pe care ei o cauta.
Gandurile imi fusesera oprite de note muzicale ale unei melodii care-mi parea cunoscuta, cantata la pian, aparent dintr-o camera a casei. Mi-am lasat haina in cuier si am pornit in cautarea sunetului care ma fascina. Casa in care ma aflam devenea un labirint intortocheat, holurile se ingustau si deveneau mai lungi, luminile se pierdeau in intuneric, iar aerul devenise mai racoros. Am deschis usi si m-am avatat in necunoscut, iar sunetul tot nu se oprea... Era o melodie pe care n-am putut sa o recunosc din prima, o combinatie intre divin si elegant. Intre misterios si tragic. Una din putinele care imi atingeau sufletul atunci cand le ascultam.
Intr-un sfarsit am ajuns intr-un hol patrat, cu doua usi. Mi-am urmat instinctul si am deschis usa din stanga, care ducea intr-un dormitor obscur, cu un pat imens in partea dreapta a camerei, langa o fereastra cu draperiile trase. Toata mobila, in afara de o singura piesa, era de culoarea mahonului, iar peretii nu puteam ghici ce culoare au din cauza luminii zgarcite. In partea stanga a camerei era un dulap alb cu un aspect grandios, fara manere... Simplu, asa cum imi place mie mobila. Stiam ca dupa usile acelui dulap e o camera intunecata, cu un pian in mijloc, sursa muzicii care ma ghidase pana acolo. Stiam, insa imi era teama sa actionez in vreun fel. Eram blocata pe loc, uitandu-ma in gol cu fata la un dulap alb, intr-o camera pe placul meu dintr-o casa unde eram binevenita, si chiar asteptata de mult timp. Cunosteam locul, cunosteam sentimentul, femeia cu parul scurt imi parea familiara... insa tot ca o straina ma simteam. M-am retras, incercand sa nu ma mai gandesc la ce cautam defapt, si de ce acel ceva imi parea atat de important... De ce dulapul, lucru insignifiant, mi se arata drept un simbol, un semn, ceva nedeslusit, si nu doar o simpla piesa de mobilier dintr-o casa oarecare. Am ajuns in sufrageria care acum era scaldata intr-o lumina albastra, mi-am luat haina din cuier si am plecat. Pur si simplu, fara a da explicatii si fara sa-i privesc in ochi pe singurii oameni care m-au facut sa ma simt binevenita vreodata. M-am uitat in urma si apoi am privit peisajul... Multe casute cochete care probabil isi asteapta proprii vanatori de fericire, mii de labirinturi plasate intr-un peisaj rural, pictat in flori inmiresmate, cu parfum de cautare neincetata... M-as fi intors, pentru ca stiam ca-mi lipseste ultima piesa a puzzle-ului. Nimic nu se potrivea si nimic nu avea sa capete sens pana cand eu n-o sa intalnesc motivul fascinatiei mele... Fericirea mea era ascunsa intr-o casa, iar eu urma sa invat sa merg pe bicicleta ca s-o caut.
Dulap alb... dulap alb... labirint... deal, casa, galben. Flori, familie, sunet divin. In harababura creata de aceste imagini am deschis ochii, am privit tavanul si am simtit miros de cafea in aer. Pachetul de tigari era pe birou, iar fericirea tot dintr-o alta lume ma privea dezamagita, cu semnele-i subtile pieptanata de iluzii...