Iarna dureaza 2 ani (2)

Sunetul jocului de biliard devenise insuportabil iar aerul se racise in camera imensa tapetata cu oglinzi. Chipul de care ea era fascinata arunca cate-un zambet ascuns dupa firele ondulate de par negru. Parul ala negru care mirosea a cirese, a zmeura, a portocale, a sapun, a curat, a transpiratie...
- Mergem ?
- Eu cum ajung acasa ?
- Te duc la metrou.
- Ok...
Intr-un colt uitat al Bucurestiului se simtea iar fericita doar datorita simplei lui prezente. Buzele scoase in evidenta de alunita amplasata strategic pe barbie erau fine ca intotdeauna, mirosul lui era la fel de dulce...
Iesisera afara si ploaia le uda fiecare particica de material din haine, iar parul lor negru imbibat cu apa le stralucea in reflexe albastrii. Obrajii le erau uzi, hanoracele desfacute. Nimic nu se compara cu o ploaie de primavara !
Alergau prin balti si se tineau de mana, se priveau din cand in cand, iar cand privirile se intersectau ei iar zambeau. El cu alunita specifica oferindu-i un plus de farmec, ea cu dintii albi de care era el era atat de indragostit. Amandoi fumau Lucky Strike si obisnuiau sa bea bere impreuna. Isi zambeau frumos si se certau pe calitati si complimente. Se sarutau in plina strada si cereau tigari de la straini. Zaceau pe banci ore intregi si priveau oamenii... Viata trecea imperceptibil pe langa ei, completandu-si reciproc prezentul si uitand cu totul de trecut.
Prin aerul gri si printre stropii de ploaie se intrezarea un "M"... Se adapostisera inauntru, pe scari, si incepura sa povesteasca. El nu voia s-o lase sa plece inca... Ea era trista deoarece-si imagina ca pentru el totul nu-i decat o joaca de copii... Viata nu putea sa-si schimbe cursul numai pentru un sentiment, ploaia nu ar fi putut sa inceteze doar pentru ca ei sa mai ramana la o cafea-n oras...
- Ce ai ?
- Nimic.
- Ba ai ceva... spune ce.
- Nu am nimic.
- Te cunosc si stiu ca ai ceva.
- Lasa-ma in pace. Nu ma cunosti.
- De ce nu vorbesti cu mine ?
- M-am saturat.
Cobora scarile fugind, iar el ramasese in urma pe acel fundal ploios, alimentandu-si frica. Ea se indeparta cu lacrimi pe fata, lacrimi sarate combinate cu o ploaie dulce... S-a oprit si a privit ce a lasat in urma... El plecase.
Niciodata nu si-a imaginat ca o sa plece atat de usor, ca o sa lase magia sa moara fara sa intervina... Simtea cum impulsurile ii controleaza incet-incet fiecare miscare si nu putea sa intervina in proces. Dupa cateva secunde se trezi fugind dupa el, iesind de la metrou in ploaia care parca era mai rece. S-a uitat in dreapta si nu l-a vazut. Apoi s-a uitat in stanga... se zarea undeva in departare, deplasandu-se incet cu capul aplecat.
L-a strigat, iar el si-a intors privirea. A fugit in bratele lui si a inceput sa planga. A murmurat un "imi pare rau..." si l-a strans in brate puternic, mai puternic ca niciodata...
Doi oameni uzi la marginea Bucurestiului care se imbratisau in mijlocul trotuarului. Imaginea pe care ea a aparat-o cu orice pret, locul in care evada adeseori...
Dupa cateva minute se intorcea cu pasi micuti spre metrou, singura... Zambea, iar bluza gri se udase in totalitate... Simtea racoarea-n piele si umezeala-n suflet. Si-a dat bretonul pe spate, fara sa-i mai pese de nimic. Ploaia se oprise...