M-am pieptanat, am oftat, m-am gandit la consecinte. Imi dadeam seama pentru a 10a oara ca fac ceea ce trebuie. Parfumata, pieptanata, cu cerceii si accesoriile la locul lor... Totul se potrivea perfect cu muzica clasica de pe fundal, armonie perfecta intre dezamagire, suferinta si frica.
Mi-am luat geanta si am plecat. Nu stiam pe unde aveam sa o iau ca sa ajung acolo, nu stiam daca ar fi fost mai bine sa stau locului si sa evit o posibila situatie penibila. Nu-mi pasa. Imi doream din toata inima doar sa mai bat la acea usa o data... Etajul 1, penultima de pe stanga. Vizavi de locul cu poze si quote-uri. Imaginea imi era intacta in minte, parca puteam sa derulez inainte si sa vad scena...
- Ma scuzati ca am intarziat... 7 luni.
Totul era la locul lui pentru prima oara in viata mea. De obicei imi placea sa ma complic si sa preschimb prezentul in ceva haotic si de neinteles... Acum am priceput defapt care e adevaratul echilibru...
Tramvaiul (mijlocul de transport pe care l-am ales pana la urma) scartaia, iar rugina parca inghitea toate sufletele din el. Oamenii aia tristi pe care-i vedeam numai la metrou, toti trasi la xerox, omniprezenti... Sentimentul de frica se instala in mine cu fiecare secunda, respiram sacadat, nici timp sau chef de muzica nu aveam. Oamenii din jur ma priveau, iar eu le raspundeam cu un zambet. N-a mai fost loc de clisee stupide sau ganduri culese aiurea. Eram eu, cea care le zambea tuturor... Imi doream sa mi se raspandeasca frica-n barele reci de metal, vroiam doar sa uit de ce sunt acolo si sa merg pana la capat de linie.
Uitasem la ce statie trebuia sa cobor, si, desigur... am coborat dupa statia care trebuia. Nu ma interesa asta... Mai contau 5 minute cand am intarziat mai mult de jumatate de an ?!
Stazile fosneau si scoteau sunete ciudate, parca-ar fi vrut sa ma inghita ca sa nu mai ajung... Masinile circulau la fel de haotic ca intotdeauna... O femeie cu fular rosu si geaca imblanita mi-a zambit, dar eu, pierduta in propria-mi actiune am fost prea ocupata cu mersul ca sa-i zambesc inapoi. Vantul era deja de nesuportat, masinile prea galagioase, iar eu aveam nevoie de o tigara... Imi scot pachetul si caut nerabdatoare o bricheta. Imi aprind cu greutate tigara, ma opresc in mijlocul strazii iar vantul imi intoarce parul pe spate...
~
Incet-incet mersul nu mai ma obosea, masinile parca faceau liniste pentru un copil adancit in lumea somnului... Batranii ma analizau, iar mie nu mai imi era atat de frica... Abia asteptam sa calc in sala aia cu desene Ceausiste pe pereti si sa simt miros de cafea ! Sa intru in fumul de Kent lung si sa nu-mi mai vina sa deschid geamul...In apusul Bucurestean, eu pentru prima data imi gaseam locul...
Si am vazut-o. Cladirea alba, veche, supranumita "Palat", care duhnea a viata boema si tigari. Ajung pe scarile albe, privesc in urma, spun un "Doamne-ajuta" si urc. Mirosul ala de nedescris din serile de sambata cand asteptam cu Metallica revarsandu-se din casti... Mirosul de marti dimineata, cu ochii umflati de somn... Mirosul de trecut, un trecut care acum ma apasa atat de tare incat vreau sa-l readuc in prezent... E chiar totul pierdut ?!
Etajul 1, penultima usa, vizavi de colajul cu poze innoit in fiecare an. Voci de copii entuziasmati de festivitatea din sala de teatru... Usa aia.
Bat o data, bat de doua ori... de 3 ori. Muschii fetei mi s-au relaxat a dezamagire, cu ochii pierduti imi priveam unica sansa murind... stiam ca n-o sa ma intorc maine. Asta era momentul, si l-am pierdut... Dintre toate intarzierile mele, asta era cea mai dificila de suportat.
Ma intorc si vad pozele cu colegii mei... Fete zambitoare, domnul profesor, malul marii, citatul "Lasa naibii totul si mergi...", totul era acolo, la locul lui... mai putin sansa mea de a completa acel "tot".
Lacrimi imi inundau chipul si simteam in sfarsit ca ma descarc dupa atata timp... Toata durerea explodase, iar eu ma aflam intr-un loc unde nu mai puteam sa fug de mine... Eram acolo, pe chipurile colegilor mei... Carmen, Eugen, Dana, Nora, Tonia... Imi venea sa le scot poza din rama de lemn si sa le zbier in fata "Va Iubesc !". Sa sparg usa si sa-i gasesc din nou acolo, pe jos, in mirosul ispititor de cafea... Cu hainele aruncate aiurea si un profesor pe care eu l-am iubit asa mult...
M-am asezat si am asteptat. Nu conta ca am vazut orarul si ca terminasera cursurile de mult... Eram acolo si voiam sa gust din sentimentul ala cat sa-mi ajunga... Stiam ca maine n-o sa ma intorc. Au trecut 3 oameni, toti privind suspicios o bruneta care statea, plangand, langa niste poze.
Se auzeau picaturi de apa trosnindu-se de cimentul de pe jos pe scari, cateva bubuituri provocate de femeia de serviciu care cara gunoiul... Chiar totul era la locul lui.
Dupa 10 minute a aparut un domn pe care-l stiam. Era prieten cu dom' profesor si venea destul de des la cursuri sa-l salute. El m-a ajutat sa fac rost de o surubelnita in timpul unui exercitiu in care trebuia sa repar un telefon vechi. L-am intrebat, fericita, daca-si aminteste de mine si daca stie ceva de domnul Virgil. M-a privit ciudat pentru o clipa, apoi mi-a zis, simplu "Domnul Virgil va fi aici maine de la ora 12." si a plecat...
Fara sa gandesc prea mult, cu lacrimile uscate pe fata, imi scot caietul universal din geanta si rup o foaie mica - voiam sa-l anunt ca am fost acolo - ... (ca doar maine stiam ca n-am sa ma intorc).
Am rupt-o prost si, in semn de respect, am mai rupt una, intreaga.
Pentru domnul profesor Virgil...Am impaturit foaia, am patat-o cu lacrimi si m-am hotarat sa o bag pe sub usa... Doar avea sa fie gasita, nu-mi pasa cine o sa faca asta. Conta doar sa o citeasca el... M-am chinuit cu presul, am izbavit actiunea si am plecat cu pasi repezi si lacrimi pe obraji. Mirosul de trecut iar imi inunda narile, ii priveam pe cei mici cum alearga si cum se lasau implorati de bunici sa participe la diferite cursuri... "O sa ajungeti si voi sa plangeti la usi intr-o zi...".
Nu stiu daca va mai amintiti de mine... Ma cheama Oana si am petrecut un an in cadrul cursurilor dumneavoastra. Voiam sa va spun ca am fost ieri pe aici in speranta de a va gasi, dar nu am avut noroc... Ma simt teribil pentru ca am renuntat, si mi-am pus de multe ori in gand sa revin, dar m-am gandit ca ar fi prea tarziu...
Apoi, ieri... Am ajuns la concluzia ca e mai bine mai tarziu decat niciodata.
M-am interesat si am aflat ca veti fi astazi aici, in decursul orei de 12 la pranz... O sa fiu aici ca sa va vorbesc... Imi este foarte dor de cursuri, ati insemnat enorm pentru mine si imi cer scuze ca v-am dezamagit si ca am renuntat ca o lasa... Ma scuzati ca am intarziat asa mult...
(Iertati-mi calitatea biletului, dar am vrut doar sa va anunt ca am trecut pe aici si ca imi este foarte dor...)
PS: Pozele de pe hol sunt superbe.
~
Am lasat in urma biletul, am pornit la drum, am zambit. Vantul imi batea in fata intr-un mod deloc deranjant... N-am mai luat tramvaiul. Nici taxiul. Nici metroul. Nici autobuzul. Am lasat naibii totul si am mers ! Pe langa parc, in lumina felinarelor, din casti se auzea incet "Against the grain, against the odds, I'll rise and I won't trip again...".Pana la urma nu m-am intors.
Iti doresc o primavara plina de iubire si de fericire!
ReplyDeletesa intalnesti oameni de calitate mi se pare unul dintre cele mai importante privilegii pe care le poate avea cineva. bucura te ca ai cunoscut pe cineva care sa merite postul asta!
ReplyDelete:)
ReplyDeleteVine viitura si intreg satul intra in panica. Panica ii face pe unii sa-si impleticeasca picioarele, pe altii sa o ia la "sanatoasa" iar pe cei cu prezenta de spirit sa se "adude" si sa salveze ce pot: pe ei, pe altii....Asa s-a intamplat atunci cand a venit viitura in satul lui Zuannu. Apa a inundat beciul si primul etaj asa ca Zuannu s-a catarat in graba pe acoperis. Din cand in cand pe ulita inundata din fata casei lui trecea barci de salvare pline "ochi" cu prietenii lui de o viata."Zuanneeeeeee haidi ba sa plecam ca ne ia apa pe toti!!!!"-asa incercau prietenii sa-l convinga pe Zuannu sa-si salveze viata. Zuannu, credincios, cu frica lui Dumnezeu si mai ales cu speranta ca El si nu prietenii sunt in masura sa-l salveze le raspunse: "Pe mine ma salveaza Dumnezeu!". Mai trece o barca, trec doua, trei.....si ce sa vezi realitatea adica viitura s-a napustit si mai tare asupra satului. In ciuda luptei napraznice cu apa si bucatile de moloz care se desprindeau necontrolat din casa lui Zuann acesta din urma s-a stins din viata. La Poarta Raiului Zuann era suparat tare. Fata in fata cu Dumnezeu si furios nevoie mare ca nu mai e printre prietenii lui si-a deschis sufletu': "Doamne, m-am rugat la tine dimineata si seara, ti-am multumit pentru fiecare imbucatura si Tu, Doamne ce ei facut? De ce nu m-ai salvat?" . Dumnezeu i-a raspuns cu calmul acela pe care daca l-am avea in clipele grele din viata am creste atat in ochii Lui cat si in ochii nostri si ai celor din jurul nostru: " Draga Zuann, ti-am trimis o barca, ti-am trimis a doua barca si apoi pe a treia...."
ReplyDeleteNu vad ce relevanta ar avea aceasta adaptare a unui banc in povestea mea... Nu, chiar nu are o relevanta.
ReplyDeleteO sa mor si o sa ajung in rai si apoi o sa-i scot ochii lui Dumnezeu ? Ca ce ? Pentru ca am facut o greseala...
Defapt asta e greseala mea... Nu ar trebui sa povestesc despre greselile mele pe blog, doar ca asta era una care ma apasa de ceva vreme...