Cum ai vrea sa urci pe scena daca ti-e frica de oameni ?

- E cineva care nu si-a auzit numele ?, a intrebat cu o voce sobra ce a rasunat in toata sala. Nimeni nu schita niciun gest, iar eu am raspuns pe un ton firav ce-ar putea fi acoperit de orice tuse sau stranut: "Da... eu." Niciodata nu mi-a placut sa vorbesc intr-o sala plina de oameni atunci cand e liniste. Vocea imi pare prea groasa si ma vad ca pe-un soi de monstru inspaimantator care se infiltreaza cu maturitatea timbrului printre toate acele glascioare subtirele... Un monstru cu fata de copil.
El s-a uitat in directia mea, masurandu-ma cu privirea, iar apoi, realizand cine sunt, mi-a facut un semn deloc subtil cu mana dreapta, un fel de "vorbim dupa".
- Altcineva ?
Cateva capete inca erau intoarse catre mine. Eu, o fata care nu parea de nicio varsta, cu pielea alba ca zapada si buzele visinii, imbracata intr-un pulovar gri, pufos, strans in talie cu o panglica subtire, neagra. Imi schimbasem nuanta rujului, mi-am zis ca am nevoie de ceva nou. Parul pana dupa umeri, drept, negru, lucea in lumina fada a salii de teatru in reflexe albastrii. Insa nu albastriul acela deranjant, de prost gust, ci unul parca desprins din vapaia distinsa a perlelor negre.
Dintotdeauna mi-am dorit un colier din perle negre, sau macar unul clasic, veritabil, din perle obisnuite. La fel cum mi-am dorit si un inel din aur alb cu un diamant mic in centru, finut si elegant. Am ajuns la concluzia ca in materie de parfumuri nu-mi doresc decat unul singur mereu, fiind atat de fascinata de mirosul citric care-mi lumineaza fiecare zi si-o face sa para o evadare in gradina insorita, plina de flori in care-mi imaginez ca ma retrag adesea cand totul pare un chin aici...
Sunt o persoana simpla la prima vedere, cu gusturi bune in materie de orice. Filme, carti, muzica, parfumuri, bijuterii, haine. Nu-mi aplic intotdeauna regulile, insa nu suport sa observ defecte in jurul meu. In nebunia mea simt ca-mi creste pulsul atunci cand vad o femeie cu trasaturi frumoase care nu sunt puse in valoare. Inima pulseaza mai tare, brobonele mici de transpiratie imi apar pe frunte, ce sa mai, arat ca un matematician care se chinuie sa gaseasca formula ideala. In paranoia mea am impresia ca ma analizeaza la randul ei, iar daca ma priveste in ochi nu-mi mai pot controla respiratia si mainile incep sa-mi tremure. Asta e defectul meu cel mai pregnant. Frica. Nu frica de ce-ar putea sa mi se intample, ci frica de a mi se depista alte puncte slabe decat cele pe care le cunosc deja. Astfel, profesorul meu de teatru, cunoscandu-mi frustrarile, temerile si complexele mai bine decat o fac chiar eu, m-a grupat cu niste straini. "E ca si cum ai inchide un claustrofob intr-o cutie", i-am zis, dupa minute-ntregi de rugaminti disperate ale unei fete cu alura de cadavru, frica de oameni si ruj visiniu.
M-am intors. Sunt inapoi si sunt mai rece ca oricand. N-o sa mai dau nimic din mine, pentru ca nimic n-a mai ramas in afara de parfumul preferat si rutina insuficient revigoranta... Pana si strainii ma-ncalzesc mai tare decat o fac eu.

La teatru, din nou...

Mergeam pe strada, ametita de ras, fericire, si de amica cu care-mi petreceam cateva ore minunate intr-un Bucuresti mai insorit decat in alte dati. Fiecare pas imi rezerva cate-o surpriza placuta, iar eu incepeam sa ma simt mai norocoasa decat ieri.
Omul caruia ii lasasem un bilet intr-un anotimp rece, omul pe care l-am apreciat atata si pe care o sa-l apreciez tot restul vietii, ori poate doar o clona de-a lui mi se aratase in drumul meu. Parul ii parea putin mai carunt decat acum un an, mustata ii era nitel mai stufoasa, insa aerul de actor multumit cu statutul lui, platit prost, nu disparuse. Era profesorul pe care il uram cand ma punea sa ma deschid in fata unei camere pline ochi de oameni, profesorul care m-a vazut cu adevarat pe mine, el, singurul care a avut incredere ca o sa fac ce trebuie si ca o sa reusesc sa devin tot ce mi-am propus. Singurul om "din afara" care a ajuns sa ma cunoasca in mai putin de 10 minute de recitare a unei poezii despre o minune.
- Dom' profesor ?!
- Da, Oana, eu sunt...
- Ce faceti ? Doamne, de cand nu v-am mai vazut !
- Stiu... Eu am primit biletelul ala al tau pe care mi l-ai lasat sub usa... dar de ce nu te-ai intors ?
- Mi-a fost teama... Chiar nu stiam ce parere aveti dumneavoastra despre asta.
- N-are de ce sa-ti fie teama... te-as fi primit cu bratele deschise, Oana...
- Imi pare rau...
- Uite, maine avem piesa. La 8. Daca vrei sa vii, te astept.
- Da, cred ca o sa vin. Cred ca da, nu stiu sigur. Adica da, o sa vin. Mi-ar placea tare mult.
- Cum iti mai e ?
- Bine... Am realizat multe lucruri, incerc sa ma descurc. Supravietuiesc.
- Ma bucur... Hai ca te astept maine. La 8, da ?
- Da... La revedere. Ma bucur ca v-am vazut.
- Si eu, Oana. Ai grija de tine.

~

Mi-am parfumat gatul, mi-am luat tigarile de pe masa si am plecat. Era ora 7 si jumatate, iar eu aveam sa ajung exact cand trebuia. Am mers cu autobuzul, le-am zambit batranilor care asteptau in statie, m-am simtit stapana pe mine, eram pur si simplu fericita ca aveam sa-i revad pe fostii mei colegi pe scena pe care zburdam si eu acum mult timp, fascinata de cortina rosie, acel scut pentru un suflet de actor.
In sala era plin de oameni, iar pe scena era fosta mea colega, Tonia, cea care obisnuia sa ma stranga in brate cand incepeam sa plang dupa exercitiile mele de monolog interior verbalizat. Statea acolo, intr-o pozitie fixa, cu o lumina rosie care ii inghitea parul lung si cret, negru, si buzele pline. Sub ochii mei ea se transforma in rusoaica alcoolica, cea care fusese violata la 13 ani, personajul ei.
Statea lipita de un copac plin de hartiute, intr-o incapere haotica din care faceau parte piese de mobilier precum dulapuri, scaune, paturi, comode cu sertare mici si mese rosii. Fiecare actor era ascuns intr-un colt al incaperii, pentru ca pe parcursul piesei sa-si dezvaluie fiecare propriile ganduri si temeri intr-un scenariu scris in intregime de imaginatia lor. Domnul profesor era, probabil, in culise, uitandu-se la scena dintr-un unghi lateral, ganditor ca de obicei. Parca-l vedeam, insetat dupa o tigara, scarpinandu-si barbia atent, cu o privire care iti transmite toate starile din lume. O privire din care nu se poate extrage numai un sentiment sau numai o stare, ci toate experientele de-a lungul vietii lui, inchise intr-o glob alb imaculat patat de maroniu si negru, un glob care te poate face sa te temi sau sa-ti fie mila. O privire complexa, un portal catre amintirile unui biet profesor de teatru care are capacitatea de a schimba vieti.
M-am asezat langa un barbat cu parul mare care mi-a oferit un loc langa el dupa ce si-a luat lucrurile de pe scaun. In spate se auzeau cateva telefoane sunand, iar Tonia se uita in gol, prin spectatori, probabil gandindu-se ca nu o sa fie buna de nimic, ca o sa uite replica sau ca o sa-i tremure vocea. Tematoare, insa mereu superba, mereu expresiva, mereu ea.
Dupa inceperea piesei actorii au inceput sa iasa din ascunzisuri, fiecare traind in universul lui, intr-o cutie haotica in care nu erau capabili sa intretina relatii cu ceilalti din aceeasi lume. Priveam fascinata evolutia colegilor mei, simteam dorul de scena, dorinta de a face parte din lumea lor, si nu din a mea, cea plictisitoare, anosta, de incuiata autosuficienta, simteam dorul de mine, de mine facand parte dintr-o poveste, dintr-un basm, aparata de un scut rosu, privita, dezbracata de cei in fata carora ma deschideam incet, iubitoare, frustrata, implinita, eu...

~

Dupa piesa m-am ridicat de pe scaun si am fugit spre culise, am asteptat ca domnul profesor sa-si spuna cuvantul si ca aplauzele sa inceteze, am asteptat in fata unei oglinzi mici, langa un calorifer rece, langa papucii colegilor mei intr-un parfum specific de teatru. Dupa ce toate aplauzele au incetat iar spectatorii faceau galagie in iesirea lor pe usile mari ale salii, m-am repezit pe scena si i-am salutat pe toti, pe domnul profesor, si m-am dus la Tonia.
- Ai fost superba !
- Ba nu-i adevarat. M-am incurcat, nu ? Nu a fost bine. La naiba, as fi putut mult mai bine de atat !
- Ai fost superba !!! Mi-a placut la nebunie. Mi-a placut tot.
- Te-ai schimbat mult.
- Voi sunteti neschimbati. Imi e asa dor...
- Eu o sa fiu aici si la anu'.
- O sa vin si eu. Si de data asta promit.
- Abia astept... Multumesc ca ai venit sa ne vezi.
- Mi-ati luminat ziua. Superba, da ? Sa nu mai spui nimic rau de tine.

Ma simteam mult mai puternica pe scena decat oriunde altundeva. M-am uitat pentru o fractine de secunda la scaunele visinii, goale, iar eu deveneam una cu personajul meu ciudat, insetat de viata si de placerile pe care i le poate oferi, insa nu o face. Am iesit afara pe cimentul gri, prafuit, iar toata magia a disparut. Am stiut ca pot s-o fac sa reinvie, si ca intr-o buna zi o sa devina una cu mine. O sa tin de ea pana o sa mi se imprastie in oase. In teatru orice e posibil...

Biletul

Imi priveam in oglinda imaginea de femeie eleganta, care-si poarta perlele in urechile mici si fine.
M-am pieptanat, am oftat, m-am gandit la consecinte. Imi dadeam seama pentru a 10a oara ca fac ceea ce trebuie. Parfumata, pieptanata, cu cerceii si accesoriile la locul lor... Totul se potrivea perfect cu muzica clasica de pe fundal, armonie perfecta intre dezamagire, suferinta si frica.
Mi-am luat geanta si am plecat. Nu stiam pe unde aveam sa o iau ca sa ajung acolo, nu stiam daca ar fi fost mai bine sa stau locului si sa evit o posibila situatie penibila. Nu-mi pasa. Imi doream din toata inima doar sa mai bat la acea usa o data... Etajul 1, penultima de pe stanga. Vizavi de locul cu poze si quote-uri. Imaginea imi era intacta in minte, parca puteam sa derulez inainte si sa vad scena...
- Ma scuzati ca am intarziat... 7 luni.
Totul era la locul lui pentru prima oara in viata mea. De obicei imi placea sa ma complic si sa preschimb prezentul in ceva haotic si de neinteles... Acum am priceput defapt care e adevaratul echilibru...
Tramvaiul (mijlocul de transport pe care l-am ales pana la urma) scartaia, iar rugina parca inghitea toate sufletele din el. Oamenii aia tristi pe care-i vedeam numai la metrou, toti trasi la xerox, omniprezenti... Sentimentul de frica se instala in mine cu fiecare secunda, respiram sacadat, nici timp sau chef de muzica nu aveam. Oamenii din jur ma priveau, iar eu le raspundeam cu un zambet. N-a mai fost loc de clisee stupide sau ganduri culese aiurea. Eram eu, cea care le zambea tuturor... Imi doream sa mi se raspandeasca frica-n barele reci de metal, vroiam doar sa uit de ce sunt acolo si sa merg pana la capat de linie.
Uitasem la ce statie trebuia sa cobor, si, desigur... am coborat dupa statia care trebuia. Nu ma interesa asta... Mai contau 5 minute cand am intarziat mai mult de jumatate de an ?!
Stazile fosneau si scoteau sunete ciudate, parca-ar fi vrut sa ma inghita ca sa nu mai ajung... Masinile circulau la fel de haotic ca intotdeauna... O femeie cu fular rosu si geaca imblanita mi-a zambit, dar eu, pierduta in propria-mi actiune am fost prea ocupata cu mersul ca sa-i zambesc inapoi. Vantul era deja de nesuportat, masinile prea galagioase, iar eu aveam nevoie de o tigara... Imi scot pachetul si caut nerabdatoare o bricheta. Imi aprind cu greutate tigara, ma opresc in mijlocul strazii iar vantul imi intoarce parul pe spate...

~

Incet-incet mersul nu mai ma obosea, masinile parca faceau liniste pentru un copil adancit in lumea somnului... Batranii ma analizau, iar mie nu mai imi era atat de frica... Abia asteptam sa calc in sala aia cu desene Ceausiste pe pereti si sa simt miros de cafea ! Sa intru in fumul de Kent lung si sa nu-mi mai vina sa deschid geamul...
In apusul Bucurestean, eu pentru prima data imi gaseam locul...
Si am vazut-o. Cladirea alba, veche, supranumita "Palat", care duhnea a viata boema si tigari. Ajung pe scarile albe, privesc in urma, spun un "Doamne-ajuta" si urc. Mirosul ala de nedescris din serile de sambata cand asteptam cu Metallica revarsandu-se din casti... Mirosul de marti dimineata, cu ochii umflati de somn... Mirosul de trecut, un trecut care acum ma apasa atat de tare incat vreau sa-l readuc in prezent... E chiar totul pierdut ?!
Etajul 1, penultima usa, vizavi de colajul cu poze innoit in fiecare an. Voci de copii entuziasmati de festivitatea din sala de teatru... Usa aia.
Bat o data, bat de doua ori... de 3 ori. Muschii fetei mi s-au relaxat a dezamagire, cu ochii pierduti imi priveam unica sansa murind... stiam ca n-o sa ma intorc maine. Asta era momentul, si l-am pierdut... Dintre toate intarzierile mele, asta era cea mai dificila de suportat.
Ma intorc si vad pozele cu colegii mei... Fete zambitoare, domnul profesor, malul marii, citatul "Lasa naibii totul si mergi...", totul era acolo, la locul lui... mai putin sansa mea de a completa acel "tot".
Lacrimi imi inundau chipul si simteam in sfarsit ca ma descarc dupa atata timp... Toata durerea explodase, iar eu ma aflam intr-un loc unde nu mai puteam sa fug de mine... Eram acolo, pe chipurile colegilor mei... Carmen, Eugen, Dana, Nora, Tonia... Imi venea sa le scot poza din rama de lemn si sa le zbier in fata "Va Iubesc !". Sa sparg usa si sa-i gasesc din nou acolo, pe jos, in mirosul ispititor de cafea... Cu hainele aruncate aiurea si un profesor pe care eu l-am iubit asa mult...
M-am asezat si am asteptat. Nu conta ca am vazut orarul si ca terminasera cursurile de mult... Eram acolo si voiam sa gust din sentimentul ala cat sa-mi ajunga... Stiam ca maine n-o sa ma intorc. Au trecut 3 oameni, toti privind suspicios o bruneta care statea, plangand, langa niste poze.
Se auzeau picaturi de apa trosnindu-se de cimentul de pe jos pe scari, cateva bubuituri provocate de femeia de serviciu care cara gunoiul... Chiar totul era la locul lui.
Dupa 10 minute a aparut un domn pe care-l stiam. Era prieten cu dom' profesor si venea destul de des la cursuri sa-l salute. El m-a ajutat sa fac rost de o surubelnita in timpul unui exercitiu in care trebuia sa repar un telefon vechi. L-am intrebat, fericita, daca-si aminteste de mine si daca stie ceva de domnul Virgil. M-a privit ciudat pentru o clipa, apoi mi-a zis, simplu "Domnul Virgil va fi aici maine de la ora 12." si a plecat...
Fara sa gandesc prea mult, cu lacrimile uscate pe fata, imi scot caietul universal din geanta si rup o foaie mica - voiam sa-l anunt ca am fost acolo - ... (ca doar maine stiam ca n-am sa ma intorc).
Am rupt-o prost si, in semn de respect, am mai rupt una, intreaga.

Pentru domnul profesor Virgil...

Nu stiu daca va mai amintiti de mine... Ma cheama Oana si am petrecut un an in cadrul cursurilor dumneavoastra. Voiam sa va spun ca am fost ieri pe aici in speranta de a va gasi, dar nu am avut noroc... Ma simt teribil pentru ca am renuntat, si mi-am pus de multe ori in gand sa revin, dar m-am gandit ca ar fi prea tarziu...
Apoi, ieri... Am ajuns la concluzia ca e mai bine mai tarziu decat niciodata.
M-am interesat si am aflat ca veti fi astazi aici, in decursul orei de 12 la pranz... O sa fiu aici ca sa va vorbesc... Imi este foarte dor de cursuri, ati insemnat enorm pentru mine si imi cer scuze ca v-am dezamagit si ca am renuntat ca o lasa... Ma scuzati ca am intarziat asa mult...
(Iertati-mi calitatea biletului, dar am vrut doar sa va anunt ca am trecut pe aici si ca imi este foarte dor...)
PS: Pozele de pe hol sunt superbe.

Am impaturit foaia, am patat-o cu lacrimi si m-am hotarat sa o bag pe sub usa... Doar avea sa fie gasita, nu-mi pasa cine o sa faca asta. Conta doar sa o citeasca el... M-am chinuit cu presul, am izbavit actiunea si am plecat cu pasi repezi si lacrimi pe obraji. Mirosul de trecut iar imi inunda narile, ii priveam pe cei mici cum alearga si cum se lasau implorati de bunici sa participe la diferite cursuri... "O sa ajungeti si voi sa plangeti la usi intr-o zi...".

~

Am lasat in urma biletul, am pornit la drum, am zambit. Vantul imi batea in fata intr-un mod deloc deranjant... N-am mai luat tramvaiul. Nici taxiul. Nici metroul. Nici autobuzul. Am lasat naibii totul si am mers ! Pe langa parc, in lumina felinarelor, din casti se auzea incet "Against the grain, against the odds, I'll rise and I won't trip again...".

Pana la urma nu m-am intors.