Cum ai vrea sa urci pe scena daca ti-e frica de oameni ?

- E cineva care nu si-a auzit numele ?, a intrebat cu o voce sobra ce a rasunat in toata sala. Nimeni nu schita niciun gest, iar eu am raspuns pe un ton firav ce-ar putea fi acoperit de orice tuse sau stranut: "Da... eu." Niciodata nu mi-a placut sa vorbesc intr-o sala plina de oameni atunci cand e liniste. Vocea imi pare prea groasa si ma vad ca pe-un soi de monstru inspaimantator care se infiltreaza cu maturitatea timbrului printre toate acele glascioare subtirele... Un monstru cu fata de copil.
El s-a uitat in directia mea, masurandu-ma cu privirea, iar apoi, realizand cine sunt, mi-a facut un semn deloc subtil cu mana dreapta, un fel de "vorbim dupa".
- Altcineva ?
Cateva capete inca erau intoarse catre mine. Eu, o fata care nu parea de nicio varsta, cu pielea alba ca zapada si buzele visinii, imbracata intr-un pulovar gri, pufos, strans in talie cu o panglica subtire, neagra. Imi schimbasem nuanta rujului, mi-am zis ca am nevoie de ceva nou. Parul pana dupa umeri, drept, negru, lucea in lumina fada a salii de teatru in reflexe albastrii. Insa nu albastriul acela deranjant, de prost gust, ci unul parca desprins din vapaia distinsa a perlelor negre.
Dintotdeauna mi-am dorit un colier din perle negre, sau macar unul clasic, veritabil, din perle obisnuite. La fel cum mi-am dorit si un inel din aur alb cu un diamant mic in centru, finut si elegant. Am ajuns la concluzia ca in materie de parfumuri nu-mi doresc decat unul singur mereu, fiind atat de fascinata de mirosul citric care-mi lumineaza fiecare zi si-o face sa para o evadare in gradina insorita, plina de flori in care-mi imaginez ca ma retrag adesea cand totul pare un chin aici...
Sunt o persoana simpla la prima vedere, cu gusturi bune in materie de orice. Filme, carti, muzica, parfumuri, bijuterii, haine. Nu-mi aplic intotdeauna regulile, insa nu suport sa observ defecte in jurul meu. In nebunia mea simt ca-mi creste pulsul atunci cand vad o femeie cu trasaturi frumoase care nu sunt puse in valoare. Inima pulseaza mai tare, brobonele mici de transpiratie imi apar pe frunte, ce sa mai, arat ca un matematician care se chinuie sa gaseasca formula ideala. In paranoia mea am impresia ca ma analizeaza la randul ei, iar daca ma priveste in ochi nu-mi mai pot controla respiratia si mainile incep sa-mi tremure. Asta e defectul meu cel mai pregnant. Frica. Nu frica de ce-ar putea sa mi se intample, ci frica de a mi se depista alte puncte slabe decat cele pe care le cunosc deja. Astfel, profesorul meu de teatru, cunoscandu-mi frustrarile, temerile si complexele mai bine decat o fac chiar eu, m-a grupat cu niste straini. "E ca si cum ai inchide un claustrofob intr-o cutie", i-am zis, dupa minute-ntregi de rugaminti disperate ale unei fete cu alura de cadavru, frica de oameni si ruj visiniu.
M-am intors. Sunt inapoi si sunt mai rece ca oricand. N-o sa mai dau nimic din mine, pentru ca nimic n-a mai ramas in afara de parfumul preferat si rutina insuficient revigoranta... Pana si strainii ma-ncalzesc mai tare decat o fac eu.