In cautarea fericirii...

Am intalnit fericirea plimbandu-ma cu bicicleta pe un drum de tara al unui un deal insorit, incercand sa ajung intr-un loc necunoscut pe care simteam in adancul sufletului ca trebuie sa-l vad.
Am deschis poarta, am pasit inauntru si am zarit o casa simpla, modesta. Ceva ma atragea catre usa de la intrare, dar nu imi dadeam seama ce anume. Am pus mana pe clanta si am intrat. Inauntru erau in jur de 6 oameni ce pareau sa ma astepte dintotdeauna. O femeie cu parul scurt, vopsit intr-un roscat inchis m-a intampinat. Mi-a spus pe nume si m-a servit cu prajituri, iar eu ma simteam mai acasa decat in orice casa... Pe canapeaua galbena din sufragerie stateau 4 oameni, iar fiecare ma privea cu fericire imprimata pe retina. Mi-au spus ca m-au asteaptat ceva vreme, stand acolo, si ca am intarziat. Eu zambeam politicos si nu stiam ce sa le spun... Initial am crezut ca e o greseala, ca ma confundau, ca nu sunt eu persoana potrivita.
Gandurile mi-au fost oprite de notele muzicale ale unei melodii ce-mi parea cunoscuta, cantata la pian, aparent dintr-o alta camera a casei. Mi-am lasat haina in cuier si am pornit in cautarea sunetului care ma fascina. Casa in care ma aflam devenea un labirint intortocheat, holurile se ingustau si deveneau mai lungi, luminile se pierdeau in intuneric, iar aerul era mai racoros. Am deschis usi si m-am avantat in necunoscut, iar sunetul tot nu se oprea... Era o melodie pe care n-am putut sa o recunosc din prima, o combinatie intre divin si elegant. Intre misterios si tragic. Una din putinele care imi atingeau sufletul atunci cand le ascultam.
Intr-un sfarsit am ajuns intr-un hol patrat, cu doua usi. Mi-am urmat instinctul si am deschis usa din stanga, care ducea intr-un dormitor obscur, cu un pat imens in partea dreapta a camerei, langa o fereastra cu draperiile trase. Toata mobila, in afara de o singura piesa, era de culoarea mahonului, iar peretii nu puteam ghici ce culoare au din cauza luminii zgarcite. In partea stanga a camerei se afla un dulap alb cu un aspect grandios, fara manere... Simplu, asa cum imi place mie mobila. Stiam ca dupa usile acelui dulap e o camera intunecata, cu un pian in mijloc, sursa muzicii care ma ghidase pana acolo. Stiam, insa imi era teama sa actionez in vreun fel. Eram blocata pe loc, uitandu-ma in gol cu fata la un dulap alb, intr-o camera pe placul meu dintr-o casa unde eram binevenita, si chiar asteptata de mult timp. Cunosteam locul, cunosteam sentimentul, femeia cu parul de foc imi parea familiara... insa tot ca o straina ma simteam. M-am retras, incercand sa nu ma mai gandesc la ce cautam de fapt, si de ce acel ceva parea atat de important... De ce dulapul, lucru insignifiant, mi se arata drept un simbol, un semn, ceva nedeslusit, si nu doar o simpla piesa de mobilier dintr-o casa oarecare. Am ajuns in sufrageria care acum era scaldata intr-o lumina albastra, mi-am luat haina din cuier si am plecat, pur si simplu... fara a da explicatii si fara sa-i privesc in ochi pe singurii oameni care m-au facut sa ma simt binevenita vreodata. M-am uitat in urma si am privit peisajul... Multe casute cochete care probabil isi asteaptau proprii vanatori de fericire, mii de labirinturi plasate intr-un peisaj rural, pictat in flori inmiresmate, cu parfum de cautare neincetata... M-as fi intors, pentru ca stiam ca ultima piesa a puzzle-ului e cea care-mi lipseste. Nimic nu se potrivea si nimic nu avea sa capete sens pana cand eu n-o sa intalnesc motivul fascinatiei mele... Fericirea mea era ascunsa intr-o casa, iar eu urma sa invat sa merg pe bicicleta ca sa fiu in stare sa o caut.
Dulap alb... dulap alb... labirint... deal, casa, galben. Flori, familie, sunet divin. In harababura creata de aceste imagini am deschis ochii, am privit tavanul si am simtit miros de cafea in aer. Pachetul de tigari era pe birou, iar fericirea tot dintr-o alta lume ma privea dezamagita, cu semnele-i subtile pieptanata de iluzii...