"E uimitor cum oamenii isi vorbesc, se inteleg, comunica... Un singur gest sau o simpla schimonoseala a fetei poate provoca reactii care mai de care mai felurite... Fascinant.", isi spunea, detasandu-se de umanitate precum un narator al unei lumi pline de actiune. Parca nici nu statea acolo, privea scena de sus... iar locul ii era gol.
Cunoscutii ei radeau la propriile glume, pe care Emma le considera lipsite de haz. "Oare chiar sunt altceva ? De ce nu-mi gasesc locul ?"... Si-a dat ochii peste cap si a continuat in zambetul larg, falsand ca intr-o opera cu multi spectatori notele principale.
Si-a umplut paharul cu vin si s-a asezat pe jos. A lasat paharul din mana si a inchis ochii. Toate acele sunete care o zgariau pe creier se pierdeau incet in negrul adanc al mintii ei... Era atat de liniste incat nici cu ea insasi nu ar fi vorbit, pentru a nu distruge echilibrul. Toate sertarasele subconstientului se deschisesera cu un "click", iar acum amintiri si regrete, oameni, zburau de ici-colo incercand sa-si gaseasca locul inapoi. I-a alungat, chinuindu-se sa restabileasca ordinea, insa degeaba. Memoria devenea un fir subtire care atarna intre creier si inima, un pod intre cele doua realitati in care inota ca intr-un ocean plin cu rechini infometati. Cei care vin dupa ea, vanatorii, cei care nu scapau din ochi ocazia de a o prinde vulnerabila, nefericirea care provine din neant... Un vid complet, un intreg plin de-un nimic colorat, o imaginatie bolnava si un trup atins de virusul nebuniei. Din ce in ce mai negru, vidul cuprindea amintirile pe de-antregul, din agitatie se forma linistea... Nebunia, naratorul, culorile... muzica ii revenea in timpane iar ea nu isi mai amintea nimic. Urla din camaruta in care se simtea inchisa, suferind dupa trecutul pe care il lasase sa curga in urma ei... Niste pasi pe zapada, timpul... Minutarele marcau ore, amintirile, mintea...
- Emma !
No comments:
Post a Comment