La teatru, din nou...

Mergeam pe strada, ametita de ras, fericire, si de amica cu care-mi petreceam cateva ore minunate intr-un Bucuresti mai insorit decat in alte dati. Fiecare pas imi rezerva cate-o surpriza placuta, iar eu incepeam sa ma simt mai norocoasa decat ieri.
Omul caruia ii lasasem un bilet intr-un anotimp rece, omul pe care l-am apreciat atata si pe care o sa-l apreciez tot restul vietii, ori poate doar o clona de-a lui mi se aratase in drumul meu. Parul ii parea putin mai carunt decat acum un an, mustata ii era nitel mai stufoasa, insa aerul de actor multumit cu statutul lui, platit prost, nu disparuse. Era profesorul pe care il uram cand ma punea sa ma deschid in fata unei camere pline ochi de oameni, profesorul care m-a vazut cu adevarat pe mine, el, singurul care a avut incredere ca o sa fac ce trebuie si ca o sa reusesc sa devin tot ce mi-am propus. Singurul om "din afara" care a ajuns sa ma cunoasca in mai putin de 10 minute de recitare a unei poezii despre o minune.
- Dom' profesor ?!
- Da, Oana, eu sunt...
- Ce faceti ? Doamne, de cand nu v-am mai vazut !
- Stiu... Eu am primit biletelul ala al tau pe care mi l-ai lasat sub usa... dar de ce nu te-ai intors ?
- Mi-a fost teama... Chiar nu stiam ce parere aveti dumneavoastra despre asta.
- N-are de ce sa-ti fie teama... te-as fi primit cu bratele deschise, Oana...
- Imi pare rau...
- Uite, maine avem piesa. La 8. Daca vrei sa vii, te astept.
- Da, cred ca o sa vin. Cred ca da, nu stiu sigur. Adica da, o sa vin. Mi-ar placea tare mult.
- Cum iti mai e ?
- Bine... Am realizat multe lucruri, incerc sa ma descurc. Supravietuiesc.
- Ma bucur... Hai ca te astept maine. La 8, da ?
- Da... La revedere. Ma bucur ca v-am vazut.
- Si eu, Oana. Ai grija de tine.

~

Mi-am parfumat gatul, mi-am luat tigarile de pe masa si am plecat. Era ora 7 si jumatate, iar eu aveam sa ajung exact cand trebuia. Am mers cu autobuzul, le-am zambit batranilor care asteptau in statie, m-am simtit stapana pe mine, eram pur si simplu fericita ca aveam sa-i revad pe fostii mei colegi pe scena pe care zburdam si eu acum mult timp, fascinata de cortina rosie, acel scut pentru un suflet de actor.
In sala era plin de oameni, iar pe scena era fosta mea colega, Tonia, cea care obisnuia sa ma stranga in brate cand incepeam sa plang dupa exercitiile mele de monolog interior verbalizat. Statea acolo, intr-o pozitie fixa, cu o lumina rosie care ii inghitea parul lung si cret, negru, si buzele pline. Sub ochii mei ea se transforma in rusoaica alcoolica, cea care fusese violata la 13 ani, personajul ei.
Statea lipita de un copac plin de hartiute, intr-o incapere haotica din care faceau parte piese de mobilier precum dulapuri, scaune, paturi, comode cu sertare mici si mese rosii. Fiecare actor era ascuns intr-un colt al incaperii, pentru ca pe parcursul piesei sa-si dezvaluie fiecare propriile ganduri si temeri intr-un scenariu scris in intregime de imaginatia lor. Domnul profesor era, probabil, in culise, uitandu-se la scena dintr-un unghi lateral, ganditor ca de obicei. Parca-l vedeam, insetat dupa o tigara, scarpinandu-si barbia atent, cu o privire care iti transmite toate starile din lume. O privire din care nu se poate extrage numai un sentiment sau numai o stare, ci toate experientele de-a lungul vietii lui, inchise intr-o glob alb imaculat patat de maroniu si negru, un glob care te poate face sa te temi sau sa-ti fie mila. O privire complexa, un portal catre amintirile unui biet profesor de teatru care are capacitatea de a schimba vieti.
M-am asezat langa un barbat cu parul mare care mi-a oferit un loc langa el dupa ce si-a luat lucrurile de pe scaun. In spate se auzeau cateva telefoane sunand, iar Tonia se uita in gol, prin spectatori, probabil gandindu-se ca nu o sa fie buna de nimic, ca o sa uite replica sau ca o sa-i tremure vocea. Tematoare, insa mereu superba, mereu expresiva, mereu ea.
Dupa inceperea piesei actorii au inceput sa iasa din ascunzisuri, fiecare traind in universul lui, intr-o cutie haotica in care nu erau capabili sa intretina relatii cu ceilalti din aceeasi lume. Priveam fascinata evolutia colegilor mei, simteam dorul de scena, dorinta de a face parte din lumea lor, si nu din a mea, cea plictisitoare, anosta, de incuiata autosuficienta, simteam dorul de mine, de mine facand parte dintr-o poveste, dintr-un basm, aparata de un scut rosu, privita, dezbracata de cei in fata carora ma deschideam incet, iubitoare, frustrata, implinita, eu...

~

Dupa piesa m-am ridicat de pe scaun si am fugit spre culise, am asteptat ca domnul profesor sa-si spuna cuvantul si ca aplauzele sa inceteze, am asteptat in fata unei oglinzi mici, langa un calorifer rece, langa papucii colegilor mei intr-un parfum specific de teatru. Dupa ce toate aplauzele au incetat iar spectatorii faceau galagie in iesirea lor pe usile mari ale salii, m-am repezit pe scena si i-am salutat pe toti, pe domnul profesor, si m-am dus la Tonia.
- Ai fost superba !
- Ba nu-i adevarat. M-am incurcat, nu ? Nu a fost bine. La naiba, as fi putut mult mai bine de atat !
- Ai fost superba !!! Mi-a placut la nebunie. Mi-a placut tot.
- Te-ai schimbat mult.
- Voi sunteti neschimbati. Imi e asa dor...
- Eu o sa fiu aici si la anu'.
- O sa vin si eu. Si de data asta promit.
- Abia astept... Multumesc ca ai venit sa ne vezi.
- Mi-ati luminat ziua. Superba, da ? Sa nu mai spui nimic rau de tine.

Ma simteam mult mai puternica pe scena decat oriunde altundeva. M-am uitat pentru o fractine de secunda la scaunele visinii, goale, iar eu deveneam una cu personajul meu ciudat, insetat de viata si de placerile pe care i le poate oferi, insa nu o face. Am iesit afara pe cimentul gri, prafuit, iar toata magia a disparut. Am stiut ca pot s-o fac sa reinvie, si ca intr-o buna zi o sa devina una cu mine. O sa tin de ea pana o sa mi se imprastie in oase. In teatru orice e posibil...