Despre fata cu ochii negri.

"Privirea lui ce parea atintita catre spatarul scaunului din celalalt capat al mesei era defapt o fatada, gandurile lui fiind pierdute. Gandurile? Mai bine zis gandul. Fiindca nu se gandea decat la ea. Ea, viziunea lui despre ce ar trebui sa fie o femeie adevarata, ea, fata care-l cucerise, care aparuse subit, el nebanuind vreodata ca asa ceva se poate intampla.
Sa zicem ca se gandea la un singur lucru ar fi gresit. O multitudine de ganduri ii treceau prin minte: esecurile din trecut in a gasi pe cineva real, zgomotul din restaurant, incercarea futila de a se controla pe sine... dar toate acestea erau napadite (ba nu!) sufocate de imaginea ei. Parul negru ca smoala, zambetul alb ca zapada abia cazuta intr-o dimineata inghetata de iarna, buzele rosii, ochii jucausi, rasul cristalin, totul, toate micile parti care alcatuiau fiinta ei il obsedau acum. O moleseala neastamparata pusese stapanire pe fiecare miscare: nu mai era grabit, nici agitat. Era, in sfarsit... linistit.
Se gandea la ce-i povestise despre popoarele antice, stiti voi, cele cu ritualurile stranii si privirea tabu aruncata din cand in cand cuvintelor. Poate acele popoare aveau dreptate, poate cuvintele aveau mai multa putere cand erau scrise; dar, pe de alta parte, poate nu aveau destula... Suvoiul din mintea lui era de nestavilit, si nu putea fi oprit, nu voia sa fie oprit, iar cuvintelor strambe asternute pe hartie le era imposibil sa-l inglobeze.
Cand se gandea la ea, o sulita inmuiata in miere ii strapungea sufletul... un dor inimaginabil il cuprindea, desi abia o cunoscuse... un vortex al gandurilor isi facea veacul in el, un Big Bang al imaginatiei... O infinitate de ganduri, si totusi numai unul."