Facem nisip daca aduci tu pietre.

Era 5 dimineata si soarele inca nu rasarise. Cu spatele-ncalzit de doua perne albe stateam linistita cu cafeaua langa mine, citindu-mi mail-urile.
Stiam ca trebuie sa o sun pe Ana cat de curand dar era mult prea devreme si cu siguranta dormea. Trageam de timp cu nesimtire si incercam sa-mi termin canuta cu otrava... 5:06.
M-am dus in bucatarie pentru o alta portie si am pus apa la fiert. Am decis sa-i dau mesaj Anei ca sa nu o trezesc, asa o sa-l poata vedea mai incolo. M-am asezat pe scaun si am inceput, cu gesturi neindemanatice, sa scriu un mesaj dragut... "Facem nisip ?"
Mesajul initial era o invitatie codata pentru o mica escapada la mare, cum stiam ca-i place in perioada asta a anului. Anul trecut am fost impreuna si am cladit un castel imens, pe care Ana l-a numit "Nisip" din lipsa de inspiratie. Am cautat in agenda acoperita de piele visinie numarul ei, si intr-un final l-am gasit. Am tastat repede si am lasat telefonul sa cada pe jos in timp ce eu fugeam sa nu-mi dea cafeaua pe foc. Am auzit un "bip" firav, si stiam ca am primit un mesaj.
Cafeaua s-a rasturnat pe de-a intregul in toate coltisoarele pe care le curatasem cu o zi inainte, cat si pe pantaloni, pe maieu, imi oparise picioarele si papucii de casa noi, albi, pufosi... Am injurat de mama focului, dupa care, timp de jumatate de ora mi-am cautat telefonul in toata harababura pe care singura o creasem cu curatarea parchetului care ameninta sa se umfle.
Am cautat pe sub masa, printre scaune, pe sub frigider, pe sub pernele aruncate pe jos, prin hol... si, fara succes.
Soarele tocmai rasarise si m-am dus sa-mi fac un dus. M-am spalat pe dinti, m-am pieptanat, m-am imbracat intr-o fusta bej, comoda, si am plecat iar in cautarea telefonului. Dupa aproximativ 10 minute l-am gasit, aruncat pe sub aragaz, loc in care nu stiu cum naiba ar fi putut sa ajunga. L-am luat si i-am deschis clapeta rosie, iar un mesaj aparuse pe ecran, scris cu litere mici... "Daca aduci tu pietrele..." In partea de sus a mesajului scria numarul la care - spre surprinderea mea - trimisesem mesajul. M-am uitat cu repeziciune in agenda si am realizat ca nu era numarul Anei... nu era nici un numar pe care il cunosteam. Am verificat casuta de iesiri si am gasit aceleasi cifre scrise in dreptul celui trimis de mine... M-am panicat si am trimis repede un mesaj in care-mi ceream scuze ca am deranjat atat de devreme, si in care am explicat ca era pentru altcineva.

~

Era 8 seara iar soarele inca nu se ascunsese sub linia de orizont, insesizabila printre blocurile masive, inalte, care-mi ofereau de cand ma stiam privelistea zilnica. Nu vorbisem cu nimeni intreaga zi, mail-uri nu primeam, cafeaua era pe terminate si de foame nu-mi era foame. Stateam si pierdeam o alta zi de vara-n papucii de casa acum putin mai jigariti de la spalat. Tigara dupa tigara, si ele se duceau, se pierdeau in aerul din casa...
Ana nu raspunsese la mesajul pe care acum i-l trimisesem intr-un sfarsit ei... Sigur era ocupata cu noul ei sot. De cand s-a maritat, din iarna, nu prea mai avea timp sa vorbeasca cu mine. Parea la mii de kilometri departare chiar daca am fi putut sa ajungem destul de repede una la alta.
Din baie s-a auzit un "bip", iar eu m-am dus fericita sa vad daca-mi raspunsese ... Am deschis iar clapeta cu gesturi nervoase, si am ramas vag dezamagita cand nu i-am vazut numarul afisat... Insa mesajul era de la omul pe care-l deranjasem de dimineata cu nisipul... Zicea, in mesaj, ca vrea sa iesim la o cafea. Am ramas perplecsa de tupeul unora, am trantit clapeta la loc si m-am pus in pat intr-o pozitie destul de inconfortabila. Am atipit in sunetul unui "bip" si m-am trezit dimineata, cu hainele sifonate si cu parul ciufulit. Am cascat si am plecat spre bucatarie ca sa-mi caut tigarile si sa-mi fac o cafea. Apoi, dupa vreo 20 de minute, am mers in baie si am gasit telefonul al carui ecran palpaia. L-am ridicat de pe jos si am mai gasit un mesaj... "Probabil esti singura intr-un apartament excesiv de curat, iti bei cafeaua de 5 ori pe dimineata, te uiti la comedii romantice in speranta ca cineva sa te faca sa razi..."
A dat-o putin in bara cu filmele, dar in rest le ghicise pe toate. Cine era omul asta ???...
I-am raspuns cu o intrebare la care am primit un alt raspuns, si am ajuns sa vorbim prin mesaje doua saptamani la rand, ghicindu-ne stilul de viata prin cuvinte... Stiam ca e saten si ca are ochii caprui. Stiam ca poarta tricouri largi si ca are barba... Stiam ca e tanar si ca-i place fotografia. Stiam ca ar fi exact omul de care eu m-as indragosti... El stia despre mine ca eram o femeie singura si destul de plictisita de ce se-ntampla in jur, stia ca urasc stirile de la televizor si ca-mi verific mail-ul obsesiv. Stia ca fumez excesiv, iar eu stiam ca el face exact acelasi lucru.

~

Ne-am vazut dupa cele doua saptamani si am fost uimita sa vad ca era exact cum mi-l imaginam. Inalt, putin barbos, tanar, cu parul ciufulit, imbracat intr-un tricou alb, cu camera profesionala de facut poze atarnandu-i de gat. Avea un zambet calm si pervers in acelasi timp, combinatia aia pe care eu n-o mai gasisem decat in strafundul cutiutei cu dorinte referitoare la perfectiunea masculina. Un aer care nu se datora parfumului, ci doar lui. Era surprins placut sa ma vada, iar eu zambeam fara sa ma pot opri. Cred ca ochii imi sclipeau, de asta ii analiza el atat de atent...

- Deci ? Ai adus pietrele ?