Peisaj urat la nesfarsit.

In lumea-n care traim cu greu si aproape imposibil poti sa mentii o linie dreapta si continua ce marcheaza evolutia... Pentru ca evolutia e un mit, iar in jur sunt doar batrani si oameni care-si mananca de sub unghii, nu o viziune artistica a ceea ce ai vrea sa fie. Dimineata isi pierde incet farmecul, iar metroul e plin de indivizi care te adorm si mai tare cu putoarea lor in aerul fin cu gust de metal de la ore matinale. Cand totul in jur se prabuseste, iar numai blocul tau gri, cu scara care miroase a ghena pe care stii prea bine c-o urasti din suflet ramane in picioare, te gandesti daca nu cumva ai cazut si tu la randul tau. In imaginea unor vremuri de mult apuse, dorinta de-a trai intr-un alt loc si intr-o alta era te pierzi. Posibilitatea sa ramai pierdut pe veci e mare; pentru ca blocurile imputite si programele absurde, oamenii prosti si pizdele limitate cu chip dragut care n-au auzit decat de Creanga in toata viata lor te ineaca intr-un ocean al comercialismului. Cafeaua de dimineata nu mai e placerea necesara, nu e antidotul oboselii de care esti dependent... e un element special din ziua ta pe care trebuie sa-l impartasesti cu cat mai multa lume. Daca esti intrebat ce faci, vei raspunde ca-ti bei cafeluta, ca asculti niste muzica sau ca meditezi adanc la decursul sortii tale.
Rostesti cuvinte pe care-ai vrea sa le crezi cu toata fiinta ta, desprinse dintr-o viata care nu exista si iti impui ca esti special. Cel care da startul la ceva, orice ar fi acel ceva.
Ipocriti uitati de Dumnezeu intr-un colt prafuit al omenirii din care ei fac arta, oameni fara soarta care se vor un personaj maret. Cand ajungi sa sustii ce nu concepi si sa te mandresti cu ce te lasa rece atunci te poti numi intr-adevar un om. Unul din miile de copii ieftine.
Am pornit intr-o calatorie din universul meu perfect in lumea de unde ma cititi. Am vazut o cersetoare fara o ureche, masculi intr-o cautare continua (...si la o adica chiar plictisitoare, fiind cunoscuta de milenii), plozi murdari pe care i-as lua acasa sa-i spal, dar n-o fac ca sa nu ma fure, caini cu ochi tristi care privesc declinul si se mira... Ce face actorul cand intra in scena ? Se mira.
... De saracie si-o comunitate falsa, de-un sistem in declin care ne incetineste caderea-n Iad cu un picior de lemn putrezit, de oameni si de rautate. Ma mir si ma-ntreb daca nu cumva cartile in care traiesc zilnic provin dintr-o sursa nedefinita, o lume in care nu era o rusine sa fii unic sau sa pierzi, un alt tablou, o alta piesa. Ma mir pe scena jegului vesnic de-un decor pe care nu l-am mai intalnit, mimand un teatru absurd; un actor cu scenariul vietii lui in palma... Cu fiecare forma de umanitate fortata-n scena unei drame... La nesfarsit.